În ceasul al doisprezecelea

"Într-un sat erau doi oameni. Amândoi se credeau buni gospodari. Aveau animale, aveau uneltele agricole necesare lucrului pământului.

În familiile lor nu dicta nimeni afară de ei. De fapt, între familiile lor era un concurs tacit. Fiecare căuta să aibă mai mult decât celălalt. Pentru aceasta nici unul nu ţinea cont de nimeni şi de nimic. Atât timp cât era de lucru, nu exista respect faţă de neputinţa nimănui. Nimeni nu preţuia ziua de odihnă, nu participa la sfânta Liturghie duminicală".

Aşa povestea o bătrână bolnavă, pe patul spitalului. Din când în când ofta şi, vădit emoţionată, continua povestea vieţii ei. Ea era soţia unuia dintre cei doi aşa-zişi gospodari. Continuă ea: "Am muncit o viaţă întreagă. Nu am ştiut ce înseamnă odihna. Nu am ştiut ce înseamnă fericirea.

Când eşti preocupat doar de tine şi de munca ta, nu te mai interesează nimic. Da, mi-am trăit viaţa sub teroarea soţului şi a dorinţei lui de a avea.

Auzeam zilnic clopotele bisericii. Ştiam că acolo lumea se adună pentru a participa la Liturghie. Ştiam că este Crăciunul, Paştele, dar nu puteam să trăiesc aceste sărbători. Ca să le trăieşti trebuie să le simţi, ori eu nu puteam să le simt. Să trăieşti o viaţă alături de un soţ care nu vede în faţă decât muncă, nu e uşor".

"Mamaie, am întrerupt-o eu, când te-ai căsătorit nu l-ai văzut?"

"L-am văzut ca multe dintre tinerele de astăzi. Dar nu e de ajuns. În afară părea frumos. Era chipeş, vorbea frumos şi mereu era atent faţă de mine. Dar sufletul nu i l-am putut vedea.

Atenţi sunt toţi băieţii atunci când vorbesc cu fetele. Ne-am promis multe împreună, dar promisiunile s-au uitat. A rămas doar privirea lui dură, copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu între timp şi munca care nu se mai termina.

Nu eram mai bogaţi decât alţii. Mâncam la fel, aveam aceeaşi casă, ne îmbrăcam cu aceleaşi haine. De multe ori mă întrebam cum rabdă Dumnezeu astfel de oameni. Visam la o zi în care să pot spune: Ce bine este! Ce fericită sunt! Dar acea zi era doar în mintea mea.

Şi cum Dumnezeu are grijă de toate, cred că el s-a îngrijit şi de soţul meu.

Într-una din zile, unul dintre caii pe care îi aveam l-a lovit atât de puternic în piept încât a leşinat. Am chemat medicul, l-a dus la spital, dar zilele îi erau numărate. În agitaţia care era în jur am văzut trecând un preot. L-am oprit şi i-am explicat în câteva cuvinte ce se întâmplase. Preotul a cerut să rămână doar cu el. La câteva zile soţul meu a murit. Nu ştiu dacă era pregătit, preotul nu mi-a spus ce au vorbit. Doar atât am putut să observ pe faţa preotului, o mare bucurie interioară şi aceasta m-a liniştit. Cred că Dumnezeu l-a salvat în ceasul al doisprezecelea.

Acum, de când el nu mai este, sunt fericită. Copiii sunt de mult la casele lor. Mă mai vizitează. Vin la mine şi nepoţii. Sunt fericită! Merg la sfânta Liturghie zilnic. Mă rog lui Dumnezeu pentru ca soţului meu să-i fie bine, mă rog pentru copii, dar mă rog şi pentru mine. N-am vrut să-l părăsesc. Ştiam că într-o zi Dumnezeu va rezolva cum ştie el mai bine". (Elena)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba