Răspundem...

* Ne-au mai scris de sărbători: pr. Ştefan Ştef (Blaj); Comunitatea "Sfântul Ioan Calabria" (Răcăciuni). Vă mulţumim!

* N.I. (Dărmăneşti). Citiţi în continuare revista "Lumina creştinului". În pagina 24 va fi publicat un articol cu privire la problema de sănătate care vă interesează.

* A. (Pârgăreşti). "Vă fac cunoscut că în Biserica Catolică există o defecţiune mare în legătură cu sfânta Împărtăşanie, oare nu a spus Isus: "Luaţi şi mâncaţi acesta este trupul meu, luaţi şi beţi acesta este sângele meu". La noi nu se face aşa ceva. Am umblat la toate sectele, la penticostali, reformaţi, evanghelişti, protestanţi, greco-catolici, ortodocşi, toate religiile se împărtăşesc cu pâine şi cu vin, iar noi suntem singura religie care nu practică aşa cum a lăsat Isus. Oare nu în sfânta Evanghelie ne spune Isus că nici o frântură nu se modifică şi spiritul legii nu se schimbă; la fel şi în Vechiul Testament, Dumnezeu se adresează poporului: "Nimic să nu scoateţi din lege şi nimic să nu adăugaţi la ea", aşa că trebuie să respectăm legea sfântă".

Tradiţia şi Sfânta Scriptură cuprind tezaurul sfânt al credinţei şi sunt primite şi venerate de către Biserică. În plus, misiunea de a interpreta cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată Bisericii. Dv. excludeţi tradiţia, ceea ce nu e tocmai corect. De altfel, dacă staţi şi vă gândiţi, veţi descoperi multe lucruri pe care le faceţi şi nu sunt notate în Sfânta Scriptură. În Biserica Romano-Catolică sunt momente când credincioşii se pot împărtăşi cu ambele specii. Pentru practicitate s-a adoptat obiceiul de a se da împărtăşania sub specia pâinii. În secolul al XIII-lea obiceiul de a administra sfânta împărtăşanie numai sub forma pâinii a început să se răspândească. La Conciliul din Constanţa din 1415 s-a decretat ca acest obicei să fie primit. Distribuirea împărtăşaniei numai sub forma pâinii a rămas practica Bisericii latine până în zilele noastre. Catehismul Bisericii Catolice notează: "Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii, împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. Din motive pastorale, acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. Totuşi, "sfânta Împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Căci sub această formă, semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin". Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale". În canonul 925 din Codul de drept canonic este notat: "Sfânta Împărtăşanie să fie dată numai sub specia pâinii sau, respectându-se legile liturgice, sub ambele specii; totuşi în caz de necesitate poate fi dată chiar numai sub specia vinului".

* Iosif Iacob (Roman). "Nu trece o zi în care să nu aflăm o veste proastă, cutremure, surpări de terenuri, accidente, inundaţii, taifunuri, uragane, războaie civile, sinucideri, crime în interiorul familiilor sau subiecte blasfematoare la adresa lui Dumnezeu. Aşadar, viaţa de fiecare zi se transformă într-o aşteptare înspăimântată a nenorocirii. Chiar şi cei tari în credinţă se pomenesc uneori întrebându-se dacă nu vine cumva sfârşitul. Cred că un adevărat creştin nu are dreptul să se teamă de sfârşit, deoarece prin sfârşit se termină cu stăpânirea satanei. Nu trebuie să ne fie frică de moarte, căci prin moartea trupului trecem la viaţa harului. Mult mai îngrijorător este alt lucru, şi anume nepăsarea faţă de valorile moralei creştine şi distrugerea acesteia. Sunt tot mai mulţi tineri care tind spre valori materiale, tineri care găsesc demodat şi ruşinos să acorde respect sau să cultive sentimente nobile. Vina este mai puţin a lor şi mai mult a părinţilor, educatorilor, mass-media şi a păstorilor, care nu le-au explicat probabil cu destulă convingere cine este mai important. Dumnezeu sau banul... Cât priveşte înşelătoarea sete de câştig, sfântul apostol Iacob ne prezintă clar în scrisoarea sa cap. 4,13-17 şi cap. 5,1-6 unde ne duce dorinţa de avere. În ceea ce priveşte lăcomia pentru moştenirea materială a lumii acesteia, Isus ne vorbeşte clar în Evanghelia după Luca (12,13-21), prin pilda bogatului care i-a rodit ţarina. Adevărata moştenire pentru care trebuie să luptăm este moştenirea vieţii veşnice, spune Isus în Evanghelia după Marcu (19,27-30)... Tot datorită lăcomiei, în lume se duce o luptă nebună prin impunerea unei aşa-zise democraţii cu arma în mână, dar adevărul este că sub această mască se urmăreşte câştigul material. Prin aceasta se provoacă suferinţa tot mai mare a celor sărmani. Bineînţeles că la armă se răspunde cu arma şi aşa se pierd vieţile oamenilor nevinovaţi...

Suntem de acord cu dv. când spuneţi că din ce în ce mai mulţi oameni aleargă după bunuri materiale şi că lui Dumnezeu nu i se dă cinstea ce i se cuvine. Dar nu suntem de acord când spuneţi: "E ceva penibil şi chiar diabolic să vezi cum slujitorii Bisericii binecuvântează militari care merg să ucidă oameni. Isus a spus "Cine scoate sabia din teacă, de sabie va muri". Tot de la Isus am învăţat că arma cea mai bună şi puternică împotriva răului este rugăciunea". În primul rând binecuvântarea nu înseamnă acordul pentru a ucide; e vorba de o rugăciune pentru ca Dumnezeu să dea lumină şi înţelegere celor implicaţi în conflict. În al doilea rând, depinde în ce fel de război merg acei militari. Una este să meargă să vă apere pe dv. şi alta este să meargă să cucerească. În Catehismul Bisericii Catolice la numărul 2308 este notat: "Fiecare cetăţean şi fiecare guvernant este obligat să acţioneze pentru evitarea războiului. Totuşi "atâta timp cât va exista primejdia de război şi va lipsi o autoritate internaţională competentă şi înzestrată cu forţe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică". Iar în Compendiul Catehismului Bisericii Catolice la numărul 483 găsim: "Când este permisă din punct de vedere moral folosirea forţei militare? Folosirea forţei militare este justificată din punct de vedere moral de prezenţa simultană a următoarelor condiţii: certitudinea că a fost cauzată o daună de durată, gravă şi sigură; ineficacitatea oricărei alternative paşnice; condiţii de succes bine întemeiate; grija de a nu cauza rele mai grave, ţinând cont de puterea pe care o au astăzi mijloacele de distrugere".

* Ioan Cojan (Traian, NŢ). "Timpul pascal ne îndeamnă să reflectăm cu multă atenţie la cele 40 de zile pe care Isus le-a mai trăit pe pământ de la învierea din morţi şi până la înălţarea sa la cer. Isus a voit ca în cele 40 de zile să se arate apostolilor în diferite ipostaze pentru ai convinge de realitatea învierii şi pentru a-i trimite în toată lumea pentru a predica evanghelia la toată făptura. Sunt edificatoare apariţiile sale după înviere, începând cu Maria Magdalena care plângea la mormântul gol, continuând cu momentul emoţionant când s-a alăturat celor doi ucenici care mergeau spre Emaus şi l-au recunoscut la frângerea pâinii, când li s-a arătat ucenicilor, lui Toma, când Isus a apărut pe malul lacului Tiberiadei pe când apostolii erau la pescuit şi a făcut ca aceştia să prindă un număr mare de peşti... Desigur că şi creştinii de azi şi din toate timpurile fac parte din rândul celor fericiţi care nu l-au văzut şi totuşi cred în Domnul înviat...".

Întrucât suntem în Anul Sfintei Scripturi este bine ca toţi cei care doresc să afle cât mai multe despre Isus înviat şi înălţat la dreapta Tatălui să vă urmeze exemplu în a medita textele sfinte pentru ca din ele să ia învăţătură şi hrană pentru suflet.

* Ion Crişu (Pădureni, BC). "Pentru că recent a fost Ziua Tineretului la nivel diecezan doresc să transmit tinerilor multă sănătate şi numai gânduri bune. Când le urez "gânduri bune" mă adresez tinerilor să se gândească la vocaţia la sfânta preoţie. Sunt foarte mulţi tineri care până la o anumită vârstă se gândesc la acest pas, dar nu au curajul şi sprijinul să meargă mai departe. Eu îi îndemn că dacă au aşa ceva în gând să nu abandoneze, ci să ducă la îndeplinire această dorinţă a lor şi a lui Isus. Cu siguranţă, Dumnezeu va fi alături de ei şi-i va ajuta să treacă prin toate. Dacă nu vor răspunde chemării pe care o simt vor regreta toată viaţa. Eu vorbesc din experienţă pentru că şi eu ca orice copil sau tânăr am fost întrebat sau mi-am pus întrebarea: Ce voi fi când o să fiu mare? Şi cum la acea vreme eram ministrant am spus că vreau să fiu preot, dar...".

Gândul dv. este frumos, dar nu de-ajuns. E nevoie în afară de cele notate de dv. şi de rugăciune pentru vocaţii. Însuşi Isus spune că "secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în câmpul său". Oricum, faptul că vă preocupaţi pentru ca Dumnezeu să ridice oameni care să ducă mai departe mesajul este demn de laudă. Într-adevăr, aşa cum ne învaţă Catehismul Bisericii Catolice (nr. 1548), "preoţia este sacramentul prin care Cristos însuşi este prezent în Biserica sa în calitate de cap al trupului său, păstor al turmei sale, mare preot al jertfei răscumpărătoare, învăţător al adevărului. Toate acestea se realizează prin slujirea bisericească a celui hirotonit".