M-am reîntors în misiune

(continuare din nr. trecut)

Mihaela Gherghelucă a plecat în Togo (Africa) în ziua de 24 ianuarie. În această ţară ea a făcut deja doi ani de voluntariat misionar (2001-2003). Prezentăm şi în acest număr câteva din gândurile care o animă.

Copiii au fost foarte primitori şi plini de bucurie, chiar dacă unii erau desculţi, zâmbetul nu lipsea de pe buzele lor. În fiecare zi, când mergeam la şcoală, se găsea câte un copil care să alerge în braţele mele spunându-mi: "Woezo lo..." care înseamnă: "Bine ai venit". Acel moment mă făcea să uit dorul de casă, de cei dragi, de prieteni şi să mă simt bine în mijlocul lor.

În primul an, împreună cu prietena mea, Monica, nu am făcut foarte multe lucruri, am observat modul de a lucra al educatoarelor, modul de a gândi şi de a acţiona, atât al lor, cât şi al copiilor şi al familiilor acestora.

În al doilea an, cunoscându-i pe toţi un pic mai mult, am reuşit să ne inserăm în şcoală, în mod operativ, lucru pe care apoi, am reuşit să-l facem şi cu tinerii care, în ciuda sărăciei şi a şomajului, luptă pentru un viitor mai bun, chiar dacă el pare incert. Am văzut tineri care locuiau pe cont propriu, întreţinându-se singuri, mergând dimineaţa la şcoală şi după-amiaza la lucru pentru a se întreţine pe ei şi de multe ori pe vreunul dintre fraţii mai mici. Toţi tinerii visau la o societate nouă, la o familie normală, la un loc de muncă stabil pentru a-şi putea îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Îi apreciez pe aceşti tineri care nu se lamentează în continuu că sunt săraci, aşa cum adesea facem noi, deşi avem condiţii de viaţă mai bune.

Când mi se spunea că doi ani sunt puţini pentru a cunoaşte Africa nu credeam, dar aşa este. Pentru a putea trăi pe deplin această experienţă şi a construi ceva durabil şi care să se imprime în inima oamenilor sunt necesari măcar şase ani. Desigur, pentru unii dintre noi, Africa înseamnă suferinţă, boli, sărăcie care ne sperie. Pentru mine însă, toate astea au fost lucruri care m-au atras pentru că dădea cu adevărat sens aspiraţiilor mele şi faptului de a mă afla acolo.

Acum că m-am întors pot spune nu doar că am dat sens acestei experienţe pentru că am putut oferi ceva din mine, ci şi că am primit foarte mult de la lumea de aici: înţelegere, disponibilitate, încurajări, etc. Dacă cineva mă va întreba dacă am intenţia de a reface experienţa îi voi spune că da. Un da care aş vrea să fie şi o invitaţie pentru toţi cei care ar dori să facă o experienţă asemănătoare, dar ezită.

Şi iată timpul a sosit. Providenţa m-a chemat prin dorinţa surorilor de a le da o mâna de ajutor în grădiniţa nouă de la Ahepe, localitate aşezată la o distanţă de 6 km faţă de Kouve, construită recent, cu ajutorul providenţei.

Desigur, plecarea mea a fost sub o altă formă. De data aceasta, Surorile Providenţei sunt acelea care mă vor susţine în întreaga mea misiune alături de "Amici Padre Luigi" Proiectul are o deschidere mult mai largă în privinţa colaborării cu laici din lumea întreagă care doresc să-l slujească pe Cristos cu aceeaşi carismă a surorilor. "Carita, carita salvate le anime con la carita". Sunt prima cu care s-a început, dar eu am credinţa că după mine se vor mai găsi şi alţi tineri dornici de a face o experienţă tot atât de intensă, ba chiar mai profundă. Sigur că ne trebuie curaj de a spune "da" lui Dumnezeu. Şi dacă noi ne abandonăm total în mâinile sale vom vedea cum el lucrează prin noi la opera de mântuire a omenirii. Vă invit să ne rugăm pentru misionari ca iubirea să triumfe în lume.

Mihaela Gherghelucă