M-am reîntors în misiune
Mihaela Gherghelucă a plecat în Togo (Africa) în ziua de 24 ianuarie 2006. În această țară ea a făcut deja doi ani de voluntariat misionar (2001-2003). Prezentăm în numărul acesta și în numărul viitor al revistei câteva din gândurile care o animă.
Mi se întâmplă și acum să întâlnesc lume care se interesează de experiența pe care am făcut-o în Togo, timp de doi ani, ca educatoare la grădinița Surorilor Providenței. Întrebările lor mă fac să mă întorc în timp și să retrăiesc momentele cele mai frumoase petrecute cu copiii și cu tinerii din Togo.
Întrebările cele mai frecvente sunt: Ce m-a determinat să plec în Africa? Nu m-au speriat problemele prezente în acele țări? Care a fost reacția părinților mei când au aflat de decizia mea? Cum erau copiii și tinerii pe care i-am întâlnit? Te vei întoarce? Când?
Când aveam 14 ani am simțit dorința puternică de a deveni misionară. Citeam mereu viețile sfinților și a acelor misionari care își dăruiseră viața pentru cei săraci și acest lucru mă stimula să mă gândesc la posibilitatea de a pleca în aceste țări. Văzusem multe filme documentare care povesteau experiențe ale laicilor și ale tinerilor care gândeau ca mine și care răspunseseră acestei chemări. Cu aceste ocazii acea dorință se alimenta și creștea mereu mai mult.
Apoi o prietenă m-a invitat să particip la cursul de misiologie care se ținea în Casa de Reculegere a Misionarilor Verbiți. Cursul se ținea o dată pe lună și a durat doi ani. În afară de multe informații, ne erau prezentate și casete video interesante care ilustrau viața din misiuni și situațiile de "necesitate" din multe țări africane.
Într-unul dintre aceste documentare, imaginea unui copil care lucra pentru a-și întreține familia mi-a rămas în inimă. În acel moment mi-am spus: "Trebuie să fac ceva pentru ei". Și astfel am decis ca atunci când se va ivi ocazia, să plec în Africa. Ocazia s-a ivit pe 8 martie, în anul care a urmat cursului. Lucram ca educatoare într-o grădiniță și imediat după ce se încheiase serbarea copiilor de ziua mamei, am primit un telefon prin care părintele Benone Lucaci, responsabil al cursului de misiologie, mă întreba dacă mai sunt dispusă să-mi iau "zborul" spre Africa. I-am răspuns da.
La momentul oportun am aflat locul destinației: era vorba de Togo, satul Kouve. Urma să lucrez ca educatoare într-o grădiniță care aparținea Surorilor Providenței. Pentru prima dată, dieceza noastră, în colaborare cu Dieceza de Gorizia și cu Surorile Providenței, dădea posibilitatea tinerilor români de a-și oferi câțiva ani din viață într-o misiune.
Mama cunoștea dorința mea, dar nu credea că aș fi avut curajul de a face un pas atât de greu, până când nu i-am comunicat că am fost aleasă și că am decis să plec. Era mulțumită pentru mine, dar și preocupată.
În ziua de 7 octombrie 2001, PS Petru Gherghel, a celebrat o Liturghie specială în catedrala din Iași, în care am primit, alături de alți patru candidați, mandatul misionar încredințat prin cuvintele: "Mergeți să trăiți aventura iubirii".
În ziua de 10 octombrie 2001 am plecat spre Togo. În capitală am întâlnit comunitățile Surorilor Providenței. Una se ocupa de formarea novicelor la Lome, alta de formarea copiilor și a tinerelor la Ahepe și, în sfârșit, comunitatea din Kouve care se ocupa de centrul de sănătate, dar și de grădinița unde eram repartizate noi. Vedeam în aceste surori curajul, bucuria, disponibilitatea și promptitudinea în a-i sluji pe cei "săraci". Am pus săraci între ghilimele, pentru că, cu timpul, am descoperit că bogăția lor consta în valorile umane de care omul are atâta nevoie. (va urma)
Mihaela Gherghelucă