Înviere sau Întrupare?

În Anul Bibliei şi nu numai, cea mai recomandată metodă de citire a Scripturii este cea în cheie cristologică. Să simţi, de cum ai deschis Sfânta Carte, cum fiecare text, pur şi simplu, vibrează de încărcătură salvifico-cristică, este de dorit la toată lumea. Altfel spus, să vezi cum totul poartă spre Cristos, cum prezenţa divinului întrupat depăşeşte cu mult limitele unor povestiri evanghelice şi chiar reflecţiile teologice ale Noului Testament, înseamnă să fi înţeles ceva din evenimentul Cristos.

Ce te faci însă când până şi o întrebare ca aceea din titlu te nelinişteşte? Ei bine, Învierea şi Întruparea - ca mistere vitale ale religiei noastre - nu se exclud reciproc. De unde atunci dificultatea de a face omilie a treia zi de Crăciun pe textul evanghelic din sărbătoarea Sfântului Ioan cu referire clară la Înviere. Oare s-a greşit undeva? De unde apoi exilul lumânării pascale între Anul Nou şi Paşti? Stingheritoare (dacă are scris pe ea anul), riscă să fie ascunsă prin sacristie ori prin vreun colţ întunecat. De unde dificultatea în a te regăsi complet (şi nu ştirbit), ca şi creştin, chiar şi în situaţii ca cele invocate? Este vorba de punctele de referinţă. Nu se poate spune că lipsesc. Dimpotrivă. Dar nu sunt focalizate în sens cristologic. Gândim poate în sens de frânturi şi nu de întreg. Uităm că până şi timpul cronologic - întrucât este şi istorie - nu înseamnă context, ci chiar textul însuşi din mâna lui Dumnezeu, despre care se spune că ştie să scrie drept şi pe rândurile strâmbe ale stângăciilor noastre umane.

Apoi, Învierea şi Întruparea nici măcar nu se completează reciproc. Nu se cârpeşte cu ceva peste altceva. Atâta armonie şi atâta unitate este în evenimentul Cristos, încât nici măcar nu suportă metafore pământeşti pentru a fi ilustrat. Doar că mintea noastră limitată nu reuşeşte să fie la înălţime când se confruntă cu el: la nivel speculativ suntem infimi faţă de culmile transcendente ale Spiritului. Problema este însă practica. Nu punerea în practică a unor teorii dintr-o altă galaxie. E vorba de fapte concrete care se situează la nivel comunitar de lucrare a mântuirii. Cum le gândim şi le realizăm? Pentru că decizii trebuie luate uneori.

Iată un fapt ilustrativ. Într-o parohie se obişnuieşte ca în zilele de Crăciun să se salute ca la Paşti, dar cu ceva schimbat în conţinut: "Cristos s-a născut!". Introducerea acestei practici este recentă şi a fost decisă cu bună credinţă de un preot. Numai că, prin simpla alăturare sau din dorinţa de un colorit bogat pentru pietatea populară, nu se pot lua decizii practice fără a formula mai întâi o teorie. Apoi, teoria ar trebui să aibă drept fundament un principiu şi nişte criterii bazate pe puncte de referinţă solide. Să spunem că principiul ar fi Întruparea. În cazul acesta poate ar fi sunat mai bine salutul în termenii "Cristos s-a întrupat". Dar tot nu ar fi stat în picioare. Căci, chiar şi de Crăciun, spunem la Liturghie: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi Învierea ta o mărturisim..." Nu Întruparea. Nu pentru că ar fi un mister de mâna a doua. Mai curând pentru că aceasta (Întruparea) nu se proclamă. Se trăieşte, se simte, se respiră, este în desfăşurare, cuprinde, acaparează, poartă spre împlinire. Unii teologi au ajuns să gândească întruparea acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu la dimensiuni de neînchipuit. Bineînţeles, cu axarea în Cristos. Or, odată şi odată, va trebui să înţelegem şi noi că evenimentul Cristos depăşeşte cu mult limitele unui moment ori altul actualizat în mintea noastră cu ocazia unei sărbători sau când citim ceva din Sfânta Carte.

Pr. Cristian Chinez