L-am văzut pe papa!

Când m-am hotărât să scriu aceste gânduri nu aveam încă un nou papă. Acum, că îl avem, îi mulţumim lui Dumnezeu. Ca mulţi alţii, l-am plâns şi eu pe cel care tocmai s-a întors în casa Tatălui şi m-am bucurat cu toţi cei care s-au bucurat de noul papă.

Să-l ajute Dumnezeu să ne fie mult timp cârmuitor. Aş vrea însă să amintesc puţin de cel care a fost şi încă mai este, chiar dacă în casa Tatălui, papa Ioan Paul al II-lea.

Cu toţii ştim de vizita pe care ne-a făcut-o în România, nu cu mulţi ani în urmă, tot în luna mai. Mulţi au trăit atunci experienţe de neuitat. Mulţi au spus: "L-am văzut pe papa! Nu mai aştept nimic!" Mulţi au fost cei care au făcut adevărate sacrificii doar pentru a participa la prima şi ultima lui Liturghie celebrată pe pământ românesc.

Era duminică, 9 mai 1999, la Parcul Izvor, în Bucureşti. Nu aveam încă banii suficienţi pentru a mă înscrie la autocarul care avea să plece sâmbătă noaptea spre Bucureşti. Am mers şi am împrumutat banii necesari, dar locurile din autocar erau deja ocupate. Doar pentru mine nu se putea pune un alt autocar. Era prea târziu! Dar şi aşa, nu m-am descurajat. Îmi intrase în minte ideea sacrificiului şi eram hotărâtă să-l fac până la capăt. Mi-am luat propriul scaun. E adevărat, fără spătar şi netapiţat, tocmai pentru a nu incomoda prea mult. Aşa am mers de sâmbătă noaptea până duminică, puţin după ora prânzului. Am ajuns obosită şi cu dureri serioase de spate. Am primit şi biletul necesar pentru a intra la sfânta Liturghie din Parcul Izvor. Oboseala, căldura care venise parcă prea deodată, emoţiile, toate acestea, după un oarecare timp, m-au făcut să mă simt rău. Aş fi dorit totuşi să particip şi la sfânta Liturghie şi, mai ales, să-l văd pe

Sfântul Părinte, despre care auzisem atâtea. Câteva persoane din jurul meu, văzând că mă simt rău, m-au ajutat să ies la marginea grupului în care mă aflam. Curând m-am trezit exact în locul pe unde avea să treacă Sfântul Părinte. Am luat câteva înghiţituri de apă şi m-am autoîncurajat spunându-mi că trebuie să rezist. Când papa a intrat în mulţime pentru a se îndrepta spre sacristie, era încă în maşină, mi-am dat seama că urma să treacă exact prin faţa mea. A fost doar pentru o clipă. Şi, credeţi-mă, nu o voi uita niciodată. În acel moment am avut impresia că sunt deja în paradis. O privire ca a papei nu mai văzusem niciodată. În acelaşi moment m-a cuprins o pace sufletească pe care cu greu o pot explica. Era în acea privire atâta blândeţe, pace, bucurie, seninătate că, pentru moment, am avut impresia că am primit, la rândul meu, din toate.

Gândindu-mă la acest eveniment, mult timp am avut impresia că în acea privire am văzut tot ceea ce Dumnezeu a putut să pună mai bun într-un om. Sunt convinsă că prin ochii papei m-a privit chiar el, Dumnezeu, care mi-a răsplătit toate sacrificiile pe care le făcusem pentru a ajunge la Bucureşti.

Şi astăzi, deşi a trecut atâta timp, încă mai am prezentă acea privire, pe care eu o numesc divină. Aşteptam o minune să pot merge la Bucureşti şi am primit o minune pe care o voi purta întreaga mea viaţă. L-am văzut pe papa şi privirea lui! Nu mai aştept nimic, decât "să-l reîntâlnesc!" (Tereza)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba