Iubire, căsătorie - cale, adevăr şi viaţă

Garanţia iubirii adevărate stă numai în Dumnezeu. Te-ai gândit vreodată cum supravieţuieşte dragostea de atâtea milenii? Priveşte la istorie sau la prezent, la grozăviile ce au fost şi sunt şi vei vedea că păstrarea peste timpuri şi prigoane a credinţei, a valorilor căsătoriei, a iubirii adevărate între bărbat şi femeie reprezintă un şir nesfârşit de miracole, în fiecare esenţa fiind Dumnezeu.

Legea iubirii este scrisă în sufletul nostru, nu provine din nevoi biologice sau din sentimente de singurătate. Altfel n-ar fi necesar ceva atât de delicat şi plin de sacrificii ca dragostea adevărată.

Mulţi spun că n-au garanţii, dar eu cred în sacramentul Căsătoriei. Când cei doi îşi jură credinţă în faţa altarului şi a preotului, Dumnezeu intervine şi transformă actul nostru omenesc, supus eşecului, în ceva divin: "Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă" (Mc 10,9). Credinţa mea e că ceea ce Dumnezeu a unit omul nu poate despărţi: "Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă, îl hrăneşte şi îl îngrijeşte aşa cum face Cristos pentru Biserică" (Ef 5,29)... "De aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup" (Mc 10,7-8).

Nu mai sunt doi, ci unul singur. Trupul nostru e format din multe părţi independente, dar coordonate în bună înţelegere. Inima ştie cum să bată şi cum să pompeze şi îşi face treaba. Durerea şi bucuria ei sunt însă a întregului corp. Soţul şi soţia se completează reciproc şi, deşi rămân diferiţi, fiind părţi diferite, devin una şi un singur trup. Alegerile importante se realizează de comun acord, iar restul merge de la sine.

Dragostea e veşnică, fiindcă dacă suntem convinşi prin credinţă că cei ce se căsătoresc sunt una, ştim că cel ce îşi urăşte propriul trup se autodistruge. Închipuie-ţi că cel de lângă tine e o parte din tine. Se poate întâmpla ca unul dintre cei doi să se strice atât de mult, încât să pună în pericol existenţa familiei. E o parte a trupului ce s-a îmbolnăvit. Se poate trata sau, în cazuri extreme, amputa. Ceea ce se amputează însă nu creşte niciodată la loc. Ce Dumnezeu a dat asemenea daruri cu care ne-am născut nu poate fi înlocuit artificial prin transplanturi şi proteze. Chiar şi în cazul transplanturilor efective e mereu nevoie de tratament, deoarece trupul refuză noul organ, iar integrarea acestuia nu este niciodată completă.

Dumnezeu îţi dă un trup, dar te lasă pe tine să ai grijă de el. Câţi nu-şi bat joc de propriile trupuri căutând plăcerea, îmbolnăvindu-se din cauza viciilor? Dacă nu au grijă unul de altul şi amândoi de ei înşişi, acest trup unic are parte de probleme. Dragostea între soţi face parte din fiecare. Ea poate fi părăsită, ofilită prin durere sau neglijenţă, dar nu poate muri decât o dată cu tine. Fiind vie, poate să se dezvolte şi să crească.

În doi, durerea şi fericirea se întregesc, până atunci noi trăind pe jumătate, nefiind întregi decât uniţi cu Dumnezeu. Şi, în cazul preoţilor, o unire specială cu fiinţa divină, cu Cristos, e mai mult decât necesară.

Nu uita să iubeşti, nu uita că iubeşti, că Dumnezeu e iubire şi că fără dragoste nu eşti nimic!

Augustin Ciocan