Bucuria din ziua de Paşti

În Vinerea Sfântă, în cadrul ceremoniilor care au loc, există un moment în care preotul aduce pe altar o cruce acoperită, o dezveleşte parte cu parte în timp ce cântă refrenul: "Iată lemnul crucii, pe care a atârnat mântuirea lumii".

După ce crucea este dezvelită complet este purtată, de obicei, de ministranţi spre a fi adorată. Credincioşii se apropie, îngenunchează şi sărută chipul Mântuitorului în semn de preţuire şi respect pentru jertfa sa de pe cruce. Între timp, cei prezenţi cântă un imn vechi numit: "Plângerea Mântuitorului". Este un moment deosebit de emoţionant, plin de încărcătură spirituală. Nu se poate, într-un astfel de moment, să nu-ţi vină în minte tot ceea ce înseamnă suferinţă.

Pentru mine, acel moment este, cred, pe lângă bucuria sărbătorii Paştelui şi a Crăciunului, unul dintre cele mai profunde. Oamenii, şi ei fiinţe suferinde, se apropie în pas de procesiune, îngenunchează şi sărută crucea celui care a suferit pentru noi. Ceea ce mă impresionează şi mai mult sunt chipurile oamenilor. Îi văd obosiţi, suferinzi, bătrâni, dar şi tineri plini de viaţă, îi văd pe copii împreună cu mamele lor. Toţi au pe chip ceva special, diferit de restul celebrărilor. E parcă o întâlnire a suferinţei cu suferinţa. E ceva care peste doar două zile va deveni bucuria învierii.

Mi s-a întâmplat ca, după ce am sărutat chipul Mântuitorului de pe cruce, să aud în spatele meu un copil care îi spunea mamei sale: "Isus are bubă?" "Da, i-a răspuns mama, are bubă, pentru că i-am făcut-o noi". Şi l-a ajutat şi pe el să sărute chipul suferind al lui Isus.

La sfârşitul celebrării, am oprit-o şi am apreciat-o pentru modalitatea în care i-a răspuns copilului. Mi-a spus atunci cât de greu îi vine să se ocupe de acel copil şi de ceilalţi patru pe care îi mai avea şi care, între timp, o înconjurase. Mi-am dat seama din îmbrăcămintea lor că erau o familie săracă. Aveau în schimb o seninătate de invidiat în priviri. Cum s-au strâns în jurul ei, a început să le aranjeze hainele şi au pornit spre casă. Pe feţele lor se putea citi un fel de suferinţă îmbinată cu bucuria a ceva sigur. Mi-a venit în minte să-i chem în ziua de Paşti pentru a lua prânzul împreună, iar invitaţia le-a plăcut. Astfel, în ziua de Paşti, pe lângă soţul meu, mai aveam alte şase persoane la masă. Copiii mei s-au căsătorit şi au plecat la casele lor. Mai veneau din când în când, dar le era şi lor greu, pentru că erau departe. Eram însă bucuroasă de oaspeţii pe care îi aveam şi m-am străduit ca totul să fie frumos şi bine. Îi ştiam pe copii şi pe mama lor. Rămăsese văduvă de curând, soţul murindu-i într-un accident. Acum, ea încerca să crească cei cinci copiii în frica lui Dumnezeu, de aceea le dădea o educaţie religioasă pe măsură. La urmă mi-au făcut şi ei o surpriză. Mi-au spus câte o poezie, iar fetiţele mai mari mi-au cântat un cântec de înviere.

Pot să spun că în acea zi am fost cu adevărat fericită. Am văzut în zâmbetul copiilor şi în mulţumirile mamei chipul înviat al Mântuitorului, a cărui cruce o venerasem în Vinerea Sfântă. Le-am propus să rămânem prieteni şi i-am invitat să mă mai viziteze. Isus Cristos înviat îmi făcuse un dar: această mamă cu cei cinci copii ai ei. Acum, când îi văd, îmi amintesc de ziua de Paşti. (Clara)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba