Iubirea devine viaţă de Crăciun

Erau deja câţiva ani de când nu mai eram împreună. Iubirea noastră se uzase pentru că nu ne mai îngrijisem de ea. Am crezut că viaţa de familie e doar o loterie în care astăzi câştigi, iar mâine poţi să pierzi totul. Aşa m-am aventurat într-o căsnicie pe care o vedeam destul de reuşită, cu copii, cu bucurii, dar şi cu greutăţi. La început am avut din toate acestea, apoi am rămas doar cu copiii şi cu greutăţile, pentru ca, în final, să rămân doar cu greutăţile.

Soţia m-a părăsit. Mult timp aşa am crezut, dar, chiar dacă eu rămăsesem acasă, iar ea plecase, eu am fost acela care am părăsit-o. Între timp, copiii au crescut şi au plecat la casele lor. Nu m-am întrebat niciodată dacă am făcut totul să meargă bine. Nu ştiu dacă am cunoscut vreodată ce este iubirea. Totul şi cu toţii trebuiau să fie la dispoziţia mea, în timp ce eu credeam că sunt, prin poziţia de tată şi soţ pe care o aveam, la dispoziţia lor.

Cât despre Dumnezeu, el nu a existat în proiectul meu decât sporadic, ultima dată cu ocazia căsătoriei pe care am încheiat-o în biserică. Eram un creştin, e adevărat, dar nu un credincios.

A venit însă un Crăciun, o sărbătoare care acum îmi este atât de dragă! Înainte de acel Crăciun eram singur. Nimic nu părea să aducă ceva nou în viaţa mea. Doar frig şi singurătate, chiar o singurătate apăsătoare. Acum, nu mai eram nici tatăl, nici soţul, eram un singuratic căruia îi lipsea totul, pentru că îi lipsea iubirea. Cu toate că nu mă vizita nimeni, pentru a mă încălzi şi a mai alunga din singurătate, am început să fac ordine prin casă. La un moment dat, de pe o vitrină a căzut o felicitare. Era de Crăciun, trimisă de mult de unul dintre copii. Am deschis-o, am citit-o şi... nu, nu mi-au dat lacrimile, ci l-am înjurat pe cel care a scris-o. Dacă plângeam, ar fi trebuit să mă căiesc şi să am curaj s-o iau de la capăt.

O zi după această întâmplare am regăsit felicitarea. Am plâns pentru că deja de mult timp nu mai primisem nici una. Mi-au trecut prin minte multe din momentele frumoase ale vieţii, când casa era plină de viaţă, când fiecare avea câte ceva de spus, când făceam mici cadouri copiilor de Crăciun, când soţia mi-a făcut odată un cadou de Crăciun.

Mai erau câteva zile până la această frumoasă sărbătoare, iar eu continuam să fiu singur. Atunci mi-a venit o idee. Am cumpărat o felicitare, am scris-o şi am expediat-o soţiei. Ştiu că a fost pentru prima dată când i-am scris că sunt singur, că aş vrea să revină şi că, deşi nu-i mai spusesem de mult aşa ceva, o iubesc. Acel Crăciun a fost primul meu Crăciun adevărat. Am fost chiar şi la Liturghia din timpul nopţii şi de a doua zi. Atunci am hotărât să merg şi să-i cer iertare pentru tot ceea ce făcusem. Nu-mi mai amintesc ce i-am spus, dar astăzi suntem din nou împreună, iar de Crăciun casa este iarăşi plină de viaţă.

Acum, când se apropie Crăciunul, simt mereu o emoţie puternică. Pruncul Isus, care altădată nu-mi spunea nimic, acum se află şi în ieslea pe care mi-a oferit-o unul dintre copii. (Petru)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba