"Doamne, fereşte şi apără de cei care scapără!"

Bătrânii, în simplitatea lor, aveau o rugăciune scurtă, de care îşi aminteau şi o spuneau când se ivea câte un incendiu pe la sat: "Doamne, fereşte şi apără de cei care scapără". O spuneau ca să fie apăraţi de copiii neastâmpăraţi care din joacă aprindeau vreo casă sau mai multe.

Părinţii care plecau de acasă şi-şi lăsau copiii singuri aveau grijă să ascundă chibriturile, ca nu cumva ştrengarii s-aducă nenorocirea în casa lor.

Cu focul s-au jucat mulţi. Nu numai copiii. S-au jucat şi oameni mari. Chiar împăraţi. Nero a dat foc Romei şi i-a învinuit pe creştini de incendiu, ca el să iasă basma curată. Drept pedeapsă mulţi creştini au fost arşi, folosiţi ca torţe prin grădinile împăratului.

Pe câmpurile de luptă s-a folosit mult foc pentru a nimici duşmanul, ori pentru a pustii totul în calea lui.

Sunt prea mulţi care se joacă cu focul şi găsesc în foc o soluţie. Dacă cineva vrea să se răzbune pe un altul, în ascuns îi dă foc casei. Dacă un oarecare, cu viză de emigrant, e asuprit sau nedreptăţit prin suburbiile Parisului, ori în altă parte, incendiază maşini şi magazine, cum s-a întâmplat recent. Dacă cineva stă cu teama în sân că poate fi prins cu acte sau dosare în neregulă, găseşte îndată soluţia: focul mistuitor, care nu mai lasă urme. Vezi cazul Berevoieşti cu dosare din arhiva Securităţii, arse imediat după Revoluţie! Şi toate acestea se întâmplă mai ales pe întuneric, nu la lumina zilei, pentru că cei care fac rău, nu vor să fie văzuţi. Întunericul, gândesc ei, le dă siguranţa că nimeni nu-i vede şi nu vor fi prinşi. Scriptura le-a găsit de mult un nume: "Fiii întunericului".

Incendiile care pe timp de vară mistuie mii şi mii de hectare de păduri se întâmplă pentru că sunt temperaturi prea mari în atmosferă. Dar atenţie, nu toate au aceeaşi cauză. Există şi oameni care provoacă unele incendii, gândind că dacă vor arde pădurile, vor găsi apoi locuri de muncă la plantarea puieţilor.

Ce să mai spunem de teroriştii care mereu sunt cu focul în mâinile lor, declanşând explozii, aducând nenorociri care nu se mai termină!

Mă gândesc acum că rugăciunea bătrânilor ar trebui spusă mai des. Ei aveau conştiinţa că în timpurile de pe urmă lumea va pieri prin foc. Or fi acestea timpurile de pe urmă? Nu ştiu, dar foc este destul.

În armată primeam comanda în poligonul de tragere: "Foc cu foc!" sau "Foc automat"! Şi executam. Trăgeam în nişte ţinte. După cum le nimeream primeam calificative: foarte bine, bine, satisfăcător. Sunt singurele calificative care nu mi-au adus mulţumire în viaţă. Asta pentru că ţintele arătau ca nişte oameni. Ştiam că Isus Cristos nu poate fi de acord cu uciderea celui care îţi este duşman. Ştiam că lumea dorită de el e cea a nonviolenţei. E cea în care trebuie să se aprindă un foc, dar nu cel care distruge, ci focul iubirii, focul Duhului Sfânt. "Foc, am venit să aduc pe pământ, şi cât aş vrea ca el să se aprindă".

Nero s-a bucurat văzând cum arde oraşul Roma. Istoricii l-au socotit un om nebun şi probabil că n-au greşit. Ceva din nebunia lui, trebuie să o spunem, există din păcate la destui oameni din zilele noastre.

Dacă focul Duhului Sfânt nu-i cuprinde pe oameni, vom avea nevoie din ce în ce de mai mulţi pompieri, de mai multă poliţie, de mai multe cheltuieli inutile.

În mitologia greacă se spune că cel care a furat focul de la zei a fost pedepsit. Se considera că focul e un lucru periculos pentru oameni. Ceva dreptate avea mitologia.

Focul care nu e periculos deloc e focul iubirii. Ne este permis "să furăm" cât de mult din astfel de foc, şi-l putem răspândi prin toate localităţile, prin toate suburbiile şi nimeni nu ne va pedepsi.

Pr. Eugen Budău