Forţa cuvântului

Într-o zi m-am dus la Plango, un sat din sectorul nostru, pentru a celebra sfânta Liturghie. Satul este aşezat pe o colină, în jurul său se află câteva rămăşiţe de pădure tropicală.

Războiul civil a divizat ţara în două. Acest lucru a afectat şi căile de acces: multe dintre drumurile de ţară care altădată erau utilizate doar de cunoscători, azi au devenit adevărate "artere" de transport. De obicei celebram undeva alături de drum, sub un copac imens. Dar din cauza prafului şi a zgomotului cerusem credincioşilor de aici să schimbe locul. De fapt tocmai acest lucru m-a determinat să scriu aceste rânduri.

Ajung la ora stabilită şi găsesc doi credincioşi care mă aşteptau. Întrebând unde sunt ceilalţi, mi se răspunde că vor veni în curând. De fapt, ştiam regula: era de aşteptat. Slujba am început-o după vreo oră şi jumătate.

Cei vreo douăzeci de credincioşi şi puzderia de copii din jurul altarului improvizat formau adunarea noastră. Locul ales pentru celebrare era undeva spre marginea de vest a satului, alături de nişte "gospodării". În vinerea aceea am citit din Evanghelia după sfântul Marcu 2,1-12 (vindecarea

unui paralitic). După regulă citeam în franceză şi apoi în baulé, limba locului. Privind înspre casele din faţa mea am observat că fiecare îşi căuta de treabă: o femeie învârtea de zor într-un ceaun aşezat pe trei bolovani şi din când în când aranja lemnele din foc, o alta se pregătea să-şi spele pruncul, o a treia mai aranja puţinele lucruri care se aflau în jurul "bucătăriei" şi căuta să întreţină un dialog cu celelalte. O privelişte simplă care-mi era deja cunoscută. Dar când cuvintele evangheliei au răsunat relatând, în limba lor, cum cei patru oameni, pentru a-şi ajuta prietenul paralizat, au pătruns acolo unde se afla Isus şi apoi modul în care Domnul a acţionat, totul s-a oprit în loc.

Dacă mai înainte copiii se mai distrau şi mai vorbeau, acum era o linişte deplină. Cele trei femei s-au oprit locului ca şi cum paralizia omului din evanghelie le-ar fi pătruns pe ele. Acum mă gândeam că uneia o să i se ardă mâncarea, alteia o să-i trebuiască ceva timp să vadă unde-i copilul care, în patru labe, deja se îndepărtase de ea, iar ultima uitase că avea ceva în mână care trebuia aranjat pe una dintre "etajerele" improvizate..., ca şi cum timpul se oprise, iar creaţia îşi asculta Maestrul. Totul a durat foarte puţin, dar erau nişte detalii care îmi spuneau multe. Am înţeles mult mai bine ce făceam în fiecare zi când proclamam evanghelia: cuvântul este puternic; el poate să se facă simţit peste tot; el lucrează chiar şi acolo unde nu te aştepţi; el marchează, transformă viaţa noastră.

Ceea ce s-a întâmplat în acele câteva clipe consider că a fost o adevărată evanghelizare şi este numai rodul Duhului Domnului care ne animă. Aş putea să le numesc clipe de har. Am experimentat de fapt forţa cuvântului.

În timpul slujbei a venit şi şeful satului. S-a aşezat pe un scăunel şi a ascultat până la sfârşit. Nu ştiu exact care a fost influenţa cuvântului asupra lui, dar ştiu că după slujbă nu mai termina să-mi mulţumească pentru că ne rugasem pentru satul lui, iar lucrul pe care îl remarcasem a fost că văzându-mă dând binecuvântarea finală (neştiind bineînţeles să facă semnul sfintei cruci) a încercat să schiţeze şi el acelaşi semn ca mine asupra mulţimii.

Să nu subestimăm niciodată cuvântul Domnului: el este o forţă!

Pr. Adrian Stoica (Coasta de Fildeş)