A zecea fericire

"Completez în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru trupul său care este Biserica".(Col 1,24b)

Nimeni nu-l poate completa pe Cristos. Nici ca valoare a sacrificiului ispăşitor, nici ca suficienţă a învăţăturii. Şi totuşi, timpul Bisericii şi al Duhului Sfânt este o prelungire în sensul completării, care va fi deplină tot în Cristos, la a doua lui venire, spre care tindem. Poate că sfântul Paul se referea mai curând la ilustrare. Mărturia concretă, vizibilă, are rolul ei rânduit de însuşi Cristos: "Îmi veţi fi martori..." (Fap 1,8c). Fericirile proclamate de Cristos vor fi întotdeauna tulburătoare prin concreteţe şi actualitate. Reţinute în număr diferit de evangheliştii Luca şi Matei, poate că nu vizează exhaustivul. Cel puţin ca ilustrare a aceleiaşi valori: beatitudinea.

Dacă se vorbeşte atât de cel de-al şaselea simţ, chiar dacă nimeni nu şi-l poate revendica drept patrimoniu (ţinând probabil mai mult de suflet), de ce nu ar fi permisă enunţarea unei a zecea fericiri? Iat-o: "Fericiţi cei amabili, pentru că de ei se foloseşte Dumnezeu!".

Înţelegerea unui cuvânt în sensul său adânc poate declanşa o bogăţie de reflecţii. Superficialitatea, în schimb, este apanajul ignoranţei. Câtă sărăcie în expresia: "Fiţi amabil!" sau "Fiţi drăguţ!"! Etimologic însă putem plonja într-un ocean de retrăiri profunde. Amabil, adică ceea ce atrage după sine, ca efect (fie şi întârziat), iubirea, este rezultatul firesc al unui proces îndelungat.

Într-o lume şi într-un timp în care se caută profitul imediat şi cât mai rapid posibil, a vorbi despre aşa ceva poate părea utopie. Într-o întrecere cu atractivitatea cultivată sistematic, poate comporta un handicap din start. Şi totuşi...

Amabil, în sensul de "vrednic de a fi iubit", este, prin definiţie, numai Dumnezeu. Pentru noi, oamenii, reprezintă un pisc de cucerit şi un risc de asumat. Sfântul Paul spunea despre sine: "Oare am căutat eu să fiu pe plac (adică amabil în sens superficial) oamenilor?". O mamă sau un tată amabili în sens superficial cu proprii copii nu vor avea parte mai târziu de iubirea lor. Nu iubirea declarată sau evidentă în imediata apropiere ca timp şi spaţiu este vizată de această a zecea fericire. Exigenţa, responsabilitatea, degetul pe rană, riscul de a fi urât pentru început, toate acestea, la prima vedere, nu par să aibă nimic în comun cu amabilitatea. Dar oare fericirile proclamate de Cristos nu subliniază tocmai aşa ceva? "Fericiţi veţi fi când vă vor urî..." (cf. Mt 5,11); vă vor urî poate şi pentru că nu veţi căuta să le fiţi pe plac, deşi vor veni mereu cu reproşul "în loc să atragi, tu respingi" şi cu ispita "fii amabil!". Linguşeala, lipiciul şi chiar magnetismul pot constitui adevărate probleme. Polii pozitivi se resping. Atracţiile păcătoase nu pot sta însă nicidecum în aceeaşi barcă cu virtutea. Iar virtutea cere efort şi sacrificii. La fel şi adevărata amabilitate.

Pr. Cristian Chinez