Cât de importantă este o biserică?

M-am întrebat odată cum ar arăta o comunitate fără biserică, fără preot şi mai ales fără Dumnezeu; să nu crezi în nimic decât în forţele proprii, să nu-ţi fie frică de nimeni, să faci ce vrei şi să nu răspunzi în faţa nimănui despre faptele tale. Nici nu mi-am terminat bine gândurile că am fost deranjat de fiul meu care tocmai mi-a spart un geam cu mingea. Şi bineînţeles că m-am supărat. Asta însemna bani, efort şi de ce nu, lipsa de educaţie a copilului meu.

Aceste gânduri mi-au trecut prin minte atunci când, într-o zi, soţia mea, întorcându-se de la sfânta Liturghie, mi-a spus că trebuie să contribuim cu o anumită sumă de bani pentru construirea unei biserici în comunitatea noastră. Atunci nu era decât o filială anexată unei parohii, iar preotul celebra sfânta Liturghie într-o încăpere îngustă şi de cele mai multe ori neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi care participau. Reacţia mea spontană a fost una de refuz. Imediat mi-am zis: "Pentru casa mea nu a contribuit nimeni!" Şi pentru că soţia insista, pentru a nu crea neînţelegeri în familie, i-am promis că o să se rezolve. O amânam sperând că se va răzgândi, dar nu s-a răzgândit. Aşa am ajuns la gândurile de mai sus şi la întâmplarea cu geamul spart de fiul meu. Oricine va putea spune că era doar un copil şi că oricui i se putea întâmpla. Şi e adevărat, dar fiului meu tocmai îi spusesem să nu se joace cu mingea în acel loc. Înclin să cred că dacă ar fi ascultat nu ar fi spart geamul. Asta înseamnă că pe lângă sfaturile şi îndemnurile mele, are nevoie de ceva mai mult, de cineva care să-l însoţească în fiecare moment şi de care să asculte, să-i fie frică şi să-l iubească aşa cum ascultă, îi este frică şi ne iubeşte pe noi, părinţii săi. Are nevoie de un glas interior, de glasul conştiinţei care nu este altcineva decât Dumnezeu. El este cel care ne apreciază prin mulţumiri sufleteşti atunci când facem un bine şi ne mustră prin remuşcări atunci când facem un rău. Aşa am înţeles că trebuie să trezesc în fiul meu credinţa în Dumnezeu, credinţă pe care să construiesc puţin câte puţin copilul, adolescentul, tânărul şi apoi omul matur din el.

Să vorbesc copilului meu despre Dumnezeu, mărturisesc că nu eram în stare. Ştiam câteva rugăciuni şi atât. Gândeam că educaţia în general într-o familie trebuie să revină mamei, cu atât mai mult cea religioasă. Ignoram faptul că la botezul lui şi eu am promis că îl voi educa în credinţa în care îl botezam.

Între timp am contribuit totuşi la construirea bisericii.

Ştiu că pe lângă casă, familie şi ceea ce fac prin serviciul meu, am mai făcut ceva, nu doar pentru acea comunitate, ci pentru Dumnezeu. Ştiu că în biserică vor intra mulţi oameni, acolo se vor celebra tainele sfinte, tot acolo, preoţii îi vor învăţa pe oameni să facă bine, de acolo ni se va trage mântuirea. Cât de importantă este o biserică pentru o comunitate! Dacă altădată mă gândeam cum ar arăta o comunitate fără biserică, fără preot şi fără Dumnezeu, acum, după ce am pus atâta suflet la bisericuţa noastră, nici măcar nu-mi permit să mă mai gândesc la aşa ceva. În paralel cu biserica a crescut şi fiul nostru, ba mai mult, mai are un frăţior şi o surioară şi, ca şi de bisericuţă, sunt mândru de ei. Fără biserică ştiu că suntem lipsiţi de esenţial. (Valentin)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba