De la cuvânt la comuniune. Itinerar euharistic

Cuvântul făcut trup, Logosul întrupat, cuvânt divin proclamat, luare de cuvânt în mod oficial, rugăciunea-penel cu care se pictează pământul în culorile cerului,... toate acestea sunt avânt, teologie, slujire şi, respectiv, exprimare poetico-temerară. Dar vorba, ca sinonim al cuvântului, şi vorbirea simplă, ca itinerar spiritual, mai pot fi oare recuperate şi valorificate?

Era un timp când itinerarul nupţial începea cu "a sta de vorbă". Flăcăul îi propune fetei acest drum împreună în viaţă folosind expresia "vreau să vorbesc cu tine". Fata se putea considera pe drumul cel bun atunci când putea afirma "vorbesc cu acel băiat". Deşi nu era ceva oficial, din acel moment, despre cei doi, se putea spune că au gânduri serioase de vreme ce "stau de vorbă". Şi, efectiv, se căutau şi se aşteptau unul pe celălalt cu ardoare, pentru a "pierde" nenumărate ore "stând de vorbă". Înşirând banalităţi sau făcându-şi mărturisiri reciproce, revenind asupra unor lucruri deja ştiute sau repetând cuvinte deja rostite, niciodată nu se plictiseau unul cu celălalt. Erau pe drumul cel bun care ducea la împlinire. Trecem peste surogatul sau caricatura de relaţii dintre tinerii şi tinerele din ziua de astăzi care imită cu obstinaţie comportări din filme sau din showuri. Nu se pune problema în sensul de a avea sau a nu avea ceva de spus. ("Ce-o să-mi spună?"!?). E vorba de trăirea intimităţii la nivel de prezenţă şi cuvânt (= vorbă). Iar aceasta înseamnă comuniune, înseamnă a pune simţiri împreună, înseamnă a avea deja atâtea în comun, pentru a dori ca, în final să fie toate în comun. Iar începutul a fost comunicarea: prin cuvântul-vorbire.

Cât de urât sună acel act prenupţial, semnat în unele părţi ale creştinătăţii, intitulat "separarea bunurilor!" E ca şi când s-ar porni la drum cu barca tăiată deja în două. Atentat cu acte în regulă la unitatea căsătoriei, nicidecum văzută ca şi comuniune. Mai curând un contract (juridic?), decât un drum împreună spre împlinire.

Poate că alegoria în sine riscă îndepărtarea de Euharistie, cea vizată în titlu. Şi totuşi trăirile se desfăşoară într-o similitudine uimitoare. E vorba de itinerarul de urmat.

Procedura susţinută de Gogol în "Explicarea dumnezeieştii Liturghii" - conform căruia te poţi trezi în biserică cu capul plin de propriile gânduri şi probleme fără să realizezi pentru început ce se întâmplă la altar, dar treptat poţi intra "în joc" urmând chiar să te regăseşti într-o corespondenţă neaşteptată cu ceea ce se spune şi se face acolo, fără a forţa vreo asimilare de concepte şi energii - nu este nicidecum o soluţie bună de aplicat numaidecât. Nu e nici o tehnică similară cu cele de tip yoga. Dar este pe linia a ceea ce înseamnă îndumnezeirea omului. Creştinismul nu e o religie a depersonalizării. Nu trebuie să procedezi la o ruptură între viaţă şi intimitatea cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om tocmai pentru a asimila întru totul omenescul. Pentru a ajunge să trăieşti din plin prezenţa, intimitatea şi întreţinerea cu Dumnezeu nu trebuie să evadezi din trup sau din viaţă. Euharistia face posibil acest lucru în modul cel mai firesc. "A sta de vorbă cu Dumnezeu" nu înseamnă a spune lucruri extraordinare sau a auzi glasuri venite dintr-o altă lume. "A sta de vorbă cu Cristos euharisticul" este itinerarul cel mai la îndemână de urmat, atâta timp cât nu trebuie să te preocupi de ce anume o să-i spui sau ce-o să-ţi spună. Gândurile şi problemele care te preocupă nu trebuie numaidecât considerate ca distracţie la rugăciune. Ele pot fi o piedică în cazul recitării unor formule. Când însă le porţi în discuţie deschisă, în dialogul tău cu Cristos euharisticul, aşa cum logodnicii sau prietenii expun totul unul celuilalt, asta înseamnă împărtăşire sau comuniune.

Pr. Cristian Chinez