Încetaţi persecuţiile!

M-am întrebat de multe ori de ce Biserica a fost şi este persecutată. Ştiu, Isus a spus: "Dacă pe mine m-au persecutat şi pe voi vă vor persecuta" (In 15,20).

În toate acestea este greu de înţeles un lucru: Dumnezeu, Biserica, preotul, nu îi învaţă niciodată pe oameni să facă rău. Dumnezeu este Dumnezeul iubirii. A creat şi menţine totul doar din iubire. Biserica, semnul prezenţei lui Isus Cristos în lume, şi ea, prin miniştrii săi, nu face altceva decât să facă cunoscută iubirea lui Dumnezeu. Şi atunci, care este logica persecuţiilor din Biserică. De ce, chiar şi astăzi, când constituţiile ţărilor vorbesc despre libertatea religioasă şi despre dreptul de a o exercita, Biserica este persecutată în membrii ei? Dacă astfel stau lucrurile, dacă oamenii sunt persecutaţi de către semenii lor pentru că vor să-l cunoască pe Dumnezeu-iubire, înseamnă că forţa celui rău îşi face simţită din plin puterea.

Am cunoscut un soţ care, doar pentru că aşa voia el, nu dorea ca soţia şi copiii să participe la sfânta Liturghie. Viaţa acestui om nu lăsa să transpară prin ea nici măcar o licărire din prezenţa lui Dumnezeu. Exista pentru că trebuia să-şi arate puterea. Nu-i era frică de nimeni. Cei din jurul său erau simple obiecte pe care le muta unde dorea şi când dorea. Comunitatea din care făcea parte era o simplă scenă pe care din când în când ieşea pentru a-şi juca rolul de superom. Şi pentru a-şi masca realitatea de om, pentru a nu auzi scâncetele celor din familie, pentru a nu vedea degetele întinse din partea comunităţii, a hotărât ca totul să fie stropit cu alcool.

Familia l-a perceput din totdeauna ca pe o încercare din partea lui Dumnezeu şi s-a rugat mult pentru el, a oferit toate suferinţele îndurate, a încercat să transforme în iaculatorii toate injuriile aduse la adresa lui Dumnezeu. S-au făcut două tabere: una care îl căuta pe Dumnezeu, formată din restul membrilor familiei şi una din soţul singur, care îl nega. Şi puterea era de partea celui care îl nega. De ce? Pentru că iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă nici prin forţa muşchilor, nici prin cantitatea de alcool consumată, nici prin intensitatea glasului şi a injuriilor, ci prin tăcere şi iubire.

Rugăciunea şi suferinţa atâtor alte soţii, mame, sau poate invers, a atâtor soţi, taţi, se ridică spre Dumnezeu în tăcere, iar răspunsul înseamnă răbdare, răbdare, răbdare, iar toate acestea înseamnă iubire. Dumnezeu ştie să scoată virtutea chiar şi de acolo de unde răul crede că a stârpit-o.

Rămâne totuşi un mare semn de speranţă. Forţa tuturor persecutorilor s-a terminat o dată cu viaţa lor mai lungă sau mai scurtă. Injuriile lor s-au terminat o dată cu ultima suflare. A rămas doar imaginea lor, şi aceasta colectivă, de oameni răi, de instrumente ale Celui Rău. Aşa i-a cunoscut omenirea, aşa i-a prezentat în istoria ei şi aşa vor rămâne. De ce vrei să rămâi un anonim al istoriei persecuţiilor?

Instrument al Celui Rău, soţule, soţie, omule, pentru că nu se poate spune, creştinule, când vei deschide ochii şi vei încerca să vezi că Dumnezeu este iubire şi că aceia care îl caută cu inimă sinceră doresc să te iubească şi pe tine.

Acceptă iubirea lor şi răspunde la fel. Rămâi în istorie, nu asemenea persecutorilor, ci asemenea sfinţilor.

Fii invidios pe cei care merg la sfânta Liturghie tocmai pentru că vor să fie mai buni ca tine şi transformă această invidie într-o competiţie pentru Dumnezeu. (Nicoleta)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba