Micul Parfait

Începutul lui decembrie în Coasta de Fildeş coincide cu începutul sezonului uscat, când ploile încetează pentru câteva luni, nopţile devin răcoroase, zilele extrem de toride, iar aerul sec îţi usucă transpiraţia înainte de-a apuca s-o vezi.

Era într-o vineri după-amiază. Tocmai mă întorsesem de la Katienu, un sat la vreo 12 km de Djebonua, unde celebrasem o sfântă Liturghie. Cum nu mai aveam maşină, mă deplasasem cu motocicleta şi, de ce să nu o spun, eram obosit din cauza drumului care îmi pusese la încercare calităţile de pilot.

Pentru că voisem un pic să anim curtea casei, îmi adusesem de ceva timp trei pui de găină care acum erau în jurul meu ciugulind cele câteva boabe pe care le aruncam încolo şi-ncoace. La un moment dat, o voce piţigăiată a străpuns această atmosferă idilică:

- Adrian...! Adrian...!

Mă îndrept spre poartă, căci de acolo venea vocea, şi deschid. Un băieţel de vreo cinci anişori s-a uitat la mine pentru o secundă şi, înainte de a apuca să spun ceva, a traversat curtea, a ajuns pe terasa casei şi s-a instalat confortabil pe unul dintre scaunele de acolo. Eu, în urma lui, am început să zâmbesc, am închis poarta şi am venit lângă el.

- Salut, voinicule! îi spun eu, încercând să deschid conversaţia. Ce mai faci?

De fapt îl cunoşteam: era mezinul unei familii care dădea semne c-ar vrea să devină catolică. Îl chema Parfait, ceea ce aş putea traduce cu Perfect.

- Adrian, unde e tricoul meu? spuse el dintr-odată.

Faptul de a schimba brusc subiectul şi de a mi se adresa în felul acesta, m-a lăsat fără cuvinte. Încerc să reiau conversaţia.

- Ai uitat cumva un tricou aici? îl întreb eu, prefăcându-mă că habar nu am despre ce vorbeşte.

În urmă cu vreo două zile, unul dintre verii lui venise la noi cu o pungă plină de portocale. Mulţumindu-i, îl observ şi văd că tricoul pe care îl purta era efectiv găurit peste tot. Îi spun să mă aştepte. M-am întors cu un tricou aproape nou, dintre multele pe care ni le dăduseră surorile providenţei, şi i l-am dat, spunându-i să-l lase pe cel vechi aici. A plecat tot numai un surâs.

Nu mi-a răspuns.

- Ascultă, tu mergi la şcoală?

- Da, într-a-ntâia!

- Şi când vorbeşti cu învăţătorul tău, cum îi spui?

- Păi, îi spun domnule.

- Pentru că e mult mai mare decât tine, nu-i aşa?

- Da, sigur.

- Şi când vorbeşti cu mine, de ce nu faci la fel? Eu nu sunt mult mai mare decât tine?

- Păi, nu....!

- A..., deci de-asta mă strigi tu Adrian, pentru că sunt mic, aşa ca tine...!

A început să zâmbească, dând din cap că da; eu eram dezarmat total. Fără să mai stau pe gânduri, m-am dus să-i caut un tricou, mai ales că de data asta îl ofeream unei persoane întru totul egală mie. Bucuria sufletească pe care am avut-o în acel moment n-aş putea niciodată s-o exprim în cuvinte.

Un băieţel de vreo cinci ani a avut curajul să mă considere egalul său, să mă strige pe numele mic, să mă considere mic, aşa ca el. Şi toate astea s-au întâmplat cu adevărat, le-am trăit, cum se spune.

Uitându-mă spre ceea ce se întâmplă de Crăciun, închipuiţi-vă că acum înţeleg mult mai bine: eu am fost coborât la nivelul acestui băieţel, dar eu aproape că l-am obligat pe Dumnezeu să se coboare la nivelul meu (căci doar el mă putea salva); şi nu pentru a obţine un tricou, ci pentru a obţine mântuirea.

Întrebare: Cum ne adresăm acestui Dumnezeu atotputernic, dar gata oricând să dezarmeze, ca un copil de cinci ani sau...?

Pr. Adrian Stoica