Petru şi noi

În fiecare din discipolii lui Isus există o dualitate între sfinţenia dată de urmarea Domnului şi slăbiciunea inerentă firii umane. Apostolii au fost oameni ca şi noi. De aceea, în fiecare dintre ei, ne regăsim deopotrivă cu succesele şi cu falimentele noastre în relaţia cu Dumnezeu.

Dar poate cu nici unul dintre ucenici nu ne putem asemăna mai mult decât cu Petru. Căci acest pescar simplu, devenit pescar de oameni, are în toată atitudinea sa ceva atât de autentic încât figura lui pare a întruchipa o tipologie umană care se perpetuează în întreaga istorie.

Ca şi ceilalţi ucenici, el nu înţelege de la început cu ce are de-a face. Acelaşi lucru se întâmplă în momentul convertirii sufletului nostru. Nu ştim bine cine e Domnul, ce ne va aduce concret relaţia cu el, ni se pare puţin neverosimil ce se întâmplă cu noi. Tindem să raportăm credinţa la lume, şi nu invers, la fel cum face şi Petru când, scandalizat de seninătatea cu care Isus le vestea ucenicilor pătimirea sa, primeşte de la Domnul o replică tăioasă: "Tu eşti piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mt 16,23).

Descoperim apoi, ca şi sfântul Petru, că Domnul este "Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16) şi, confruntându-ne astfel cu ceea ce Rudolf Otto numeşte "mysterium tremendum" (taina înfricoşătoare), ne minunăm, suntem străfulgeraţi de descoperirea noastră. Ni se pare că totul e un vis, că Isus nu e o experienţă pe care merităm a o trăi, ne dăm seama de grozăvia întunericului nostru, în faţa strălucirii luminii lui. Suntem atunci ca Petru, când face prima experienţă a divinităţii lui Cristos ("Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos" [Lc 5,8]): umili şi copleşiţi de măreţia lui Dumnezeu.

Din momentul acela începem să ne încredem în Domnul mai mult. Ne dăm seama că, în orice încercare, el e singurul liman. Şi spunem împreună cu Petru în momentul lui de glorie: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In 6,68).

Ni se pare că suntem puternici, infailibili, că avem divinitatea şi gloria lui Cristos de partea noastră: iată clipa în care ne simţim capabili să susţinem sus şi tare că nu ne vom lepăda niciodată de Isus. Entuziasmul nostru de sorginte petrină, "Doamne, sunt gata să merg cu tine în închisoare şi la moarte" (Lc 22,33), e în cele mai multe cazuri sincer. Până când vine o încercare mai grea şi casa "clădită pe nisipul" nestatorniciei noastre stă să cadă; atunci, deşi Domnul e mereu acolo să ne prindă de mână, noi, ca şi Petru, suntem gata să ne scufundăm în adâncul necredinţei. Şi strigăm cu disperare precum apostolul mergând pe ape: "Doamne, salvează-mă!" (Mt 14,30). Tot ca şi pe el, şi pe noi Domnul ne încurajează: "Nu te teme" (Lc 5,10), căci "eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19).

Niciodată convertirea noastră nu este definitivă. În fiecare clipă în care păcătuim îl trădăm pe Mântuitorul, ne lepădăm de el. Cristos cunoaşte firea noastră omenească slabă; în toate confesionalele din lume, fiecare creştin de astăzi e Petru care îşi mărturiseşte necontenit iubirea pentru a dobândi iertarea mântuitoare a Domnului. Dovada că Petru a fost iertat pentru nestatornicia şi infidelităţile sale este faptul că dintre toţi tocmai el a fost desemnat piatra de temelie a Bisericii. Ruşinea triplei renegări a fost spălată de sinceritatea triplei mărturisiri de iubire. Şi Domnul este întotdeauna gata să ne ierte şi pe noi pentru fiecare trădare şi, ca odinioară lui Petru, nu ne cere altceva decât un răspuns pozitiv la întrebarea: "Mă iubeşti?" (In 21,17), rugându-ne fierbinte pe fiecare dintre noi: "Încrede-te!" (Mt 9,2) şi "Urmează-mă!" (In 21,19).

Claudia Stan