Indiferent de om, trebuie respectat

Cine s-ar fi gândit că un pat, un obiect aparent atât de banal, poate să trezească într-un om un respect deosebit. Noi care avem acasă un astfel de mobilier nu ne preocupăm poate prea mult pentru soarta celor care nu-l au. Poate nici nu realizăm ce înseamnă să nu ai un pat, un loc demn în care să-ţi poţi odihni trupul după o zi plină de eforturi.

Sunt tatăl a cinci copii. Fiica mea, cea mai mare, după terminarea liceului a mers la facultate. I-am găsit o gazdă mulţumitoare. De multe ori şi-a exprimat mulţumirea spunând că se simte foarte bine şi că are toate condiţiile pentru a învăţa, ceea ce mă făcea şi pe mine destul de mulţumit. Încă de mică am învăţat-o să aibă respect faţă de oameni, ca de altfel şi pe ceilalţi patru fraţi ai ei. Le vorbeam deseori că aşa cum lor le-ar place să le fie bine, la fel le place şi celorlalţi şi că nu trebuie să se comporte urât cu o persoană, indiferent de greşelile ei. "Indiferent ce vi s-a făcut, nu uitaţi, aveţi în faţa voastră un om". Accentuam de multe ori faptul că Isus murise pentru toţi oamenii, indiferent de gradul lor de bunătate sau răutate. De aceea, începând cu salutul, continuând cu formula de adresare şi terminând cu atitudinea în general faţă de un om, totul trebuia să se bazeze pe respect. Şi i-am mai învăţat un lucru: "Dacă noi avem ceva ce alţii nu au şi şi-ar dori, nu trebuie să-i dispreţuim şi nici să râdem de ei, arătându-le că nu sunt capabili să aibă ceea ce avem noi. Fiecare om poate ceva în funcţie de capacităţile sale. Dacă noi avem anumite capacităţi pe care alţii nu le au, nu trebui să-i desconsiderăm". Acestea şi multe altele, fiica mea le învăţase bine din familie.

După câteva zile de la începerea unui nou an universitar, fiica mea mă sună şi îmi vorbeşte pe larg despre o colegă de-a ei care, la cămin fiind, nu avea pat. Era seară, când tocmai trebuia să mergem să ne culcăm. Poate e prea mult spus, dar în acea seară am preţuit patul mai mult decât oricând. Atunci am descoperit cu adevărat valoarea unui pat şi tot atunci am încercat să trec prin mintea mea tot coşmarul pe care îl trăiesc atâtea persoane care merg în străinătate şi nu au, cel puţin într-o primă fază, unde să se odihnească. Atunci i-am înţeles pe copiii străzii, pe bătrânii abandonaţi pe care îi întâlnim de atâtea ori pe străzile oraşelor dormind poate într-o cutie de carton. A fost seara în care am iubit mai mult ca oricând familia pe care mi-o dăduse Dumnezeu. Şi i-am mulţumit mai mult ca niciodată lui Dumnezeu pentru că nu trebuia să-mi pun problema paturilor. Fiecare copil al meu avea un pat al său, chiar dacă încă nu avea fiecare o cameră a sa. Din câte îmi povestise fiica, acea colegă, pentru că provenea dintr-o familie săracă, fusese marginalizată de către celelalte colege, mergând până acolo că i-au luat până şi patul, lăsând-o să doarmă pe nişte cutii în care îşi adusese puţinele obiecte necesare. A doua zi i-am trimis banii necesari şi împreună au cumpărat un pat simplu, dar pentru colega ei preţios. Pentru copiii de acasă a fost încă o ocazie să-şi dea seama ce înseamnă respectul faţă de cel aflat în nevoi. Un timp au renunţat cu toţii la gustarea de la şcoală pentru ca, prietena fiicei mele să poată dormi demn. (Francisc)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba