Papa, alter Christus

În zilele precedente şi imediat următoare trecerii la Domnul a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, mass-media a prezentat ca senzaţionale anumite aspecte şi evenimente din viaţa papei. Dar, pe lângă influenţa pe care Sanctitatea sa a avut-o asupra istoriei acestei lumi, au fost subliniate mai cu seamă aspectele umilinţei sale în slujire, ale înţelepciunii şi iubirii sale faţă de oameni. Fiecare creştin în parte ştie că, prin tot ceea ce a făcut, papa nu a fost altceva decât ceea ce este fiecare preot al lui Cristos şi ceea ce, în definitiv, ar trebui să fie tot poporul creştin: alter Christus, un alt Cristos, o imagine a lui Cristos viu printre noi.

Sfântul Părinte l-a iertat pe cel care i-a voit moartea în 1981, l-a binecuvântat şi s-a rugat pentru el. Dar oare nu aceasta a făcut Domnul nostru pe cruce, când s-a rugat pentru duşmanii lui? Oare nu aceasta aşteaptă de la noi Isus când la întrebarea lui Petru - "De câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea?" - răspunde: "Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte" (Mt 18,21-22). Papa n-a fost altfel decât i-a poruncit evanghelia, adică "bun faţă de cei nerecunoscători şi răi" (Lc 6,35).

Ioan Paul al II-lea a fost primul pontif care s-a rugat la Zidul Plângerii, primul care a intrat într-o sinagogă şi într-o moschee. Dar oare nu acelaşi lucru l-a făcut Isus, iubindu-i pe cei consideraţi "altfel" decât el? Pe femeia canaaneană, pe adulteră, pe centurionul păgân, pe vameşi, pe leproşi... Iată-l pe vicarul lui Cristos spunând împreună cu apostolul: "M-am făcut sclavul tuturor, ca să-i câştig pe cât mai mulţi" (1Cor 9,19), "m-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii" (1Cor 9,22). Papa nu a voit altceva decât să se facă... "iudeu pentru iudei", "slab pentru cei slabi" (1Cor 9,20-22), "ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35).

În atât de multe feluri, prin iubire, papa a adus în multe suflete miracolul credinţei, i-a făcut pe orbi să vadă, pe surzi să audă, pe ologi să meargă. A făcut ca această lume tristă, întunecată de ură, războaie, crime, dezbinări, să vadă lumina lui Cristos, adevărul credinţei, iubirea inimii creştine. Şi nimeni în epoca noastră atât de tulbure nu a ştiut să-l arate lumii pe Cristos cu atâta forţă, entuziasm şi în mod atât de lipsit de compromis.

Iar la apusul misiunii sale pe acest pământ, acceptând cu încredere în Providenţă ultimele clipe de suferinţă vremelnică, Sfântul Părinte a întruchipat şi patima Domnului nostru, păşind din această viaţă senin şi împăcat cu Dumnezeu, şi bând astfel până la sfârşit potirul pe care i l-a dat Tatăl (In 18,11)...

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut îl păstrează în memorie ca pe o imagine a blândeţii, a bunătăţii, a iubirii necondiţionate, mărturisind astfel, indiferent de religie, ceea ce se spunea, cu un secol şi jumătate în urmă, despre sfântul Ioan Maria Vianney: "L-am văzut pe Dumnezeu într-un om". Acesta este cel mai minunat semn al împlinirii dorinţei cristice a papei "ca toţi să fie una" (In 17,21), pentru că, plângând plecarea Sfântului Părinte la Tatăl şi rugându-se pentru sufletul său, astăzi, nu mai există catolic, ortodox, protestant, ci "toţi suntem una în Cristos Isus" (Gal 3,28).

"Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit" (In 13,34), a spus Domnul nostru discipolilor săi în noaptea pătimirii sale. Şi acesta este cel mai preţios testament spiritual pe care Sfântul Părinte ni-l lasă nouă, turmei pe care a păstorit-o până în noaptea de 2 aprilie 2005, prima sâmbătă din lună, în care sfânta Fecioară, căreia papa i-a fost atât de devotat, l-a purtat pe braţele sale de mamă iubitoare pentru a-l încredinţa grijii eterne a păstorului veşnic.

Claudia Stan