Învierea şi lumina din noi

Mulţi dintre cei care nu obişnuiesc să vină la Biserică în timpul de peste an îşi amintesc de Isus măcar în noaptea în care sărbătorim Învierea sa. Vin la Liturghie, se spovedesc, se împărtăşesc, duc acasă lumina. Dar a ne gândi la Domnul nostru numai de sărbători şi a înţelege prin înviere un eveniment strict fizic sunt două lucruri deopotrivă de neconforme cu adevărata trăire creştină.

Sunt unii care, vii fiind, sunt morţi pentru că nu trăiesc întru Cristos. Netrăind întru el, chiar dacă au credinţă, văd în înviere o abstracţie şi un mister impenetrabil. Dar miracolul biruinţei Domnului asupra morţii este mult mai mult decât atât. De aceea, învierea nu trebuie s-o aşteptăm numai după moarte, ci s-o trăim zilnic, prin faptele noastre. Fiecare lucru bun pe care îl facem atunci când am fi putut face rău e o înviere. Fiecare vorbă de mângâiere pe care o spunem atunci când am fi putut să ocărâm e o înviere. Fiecare umilinţă, renunţare, iertare e o înviere. Toate sunt învieri spirituale, care ne apropie de taina desăvârşirii propriului suflet şi, prin aceasta, de Dumnezeu.

Să nu uităm că noi l-am răstignit pe Fiul lui, în timp ce el n-a făcut altceva decât să ne iubească; şi iubindu-ne, ne-a revelat lumina şi ne-a călăuzit spre ea. El ne-a spus: "Voi sunteţi lumina lumii" (Mt 5,14). Prin aceasta, învierea a devenit drumul - totdeauna ascendent - spre lumină şi statornicia întru lumină. "Eu sunt lumina lumii - spune Cristos. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12). Cine nu învie zilnic prin împărtăşire din lumina divină, nu va învia spre viaţa veşnică. Treptele către cer sunt făcute din lumină.

Lumina e pură, inocentă, sfântă. Lumina are o proprietate pe care întunericul nu o are: iradiază; tot ce stă în lumină e iluminat, capătă virtuţile purificatoare ale luminii. Mai mult, esenţa luminii este iubirea, căci numai iubind îl descoperim pe Cristos trăind în noi. El a înviat prin lumină şi întru lumină şi tot lumina este cea care îi face sălaş în inima noastră. Flacăra lumânării pascale este călăuza spre lumina din noi, spre descoperirea faptului că Isus e viu în fiecare dintre noi numai şi numai dacă permitem luminii interioare să iasă la suprafaţă, să iradieze cu iubire pe cei din jurul nostru. Dar, "dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de adânc va fi întunericul!" (Mt 6,23).

De fiecare dată când îl mărturisim prin viaţă pe Cristos, înviem; cu fiecare faptă sau gând rău, îl răstignim din nou. Învierea e victoria binelui asupra răului, a ordinii asupra haosului, a luminii asupra întunericului, a speranţei asupra deznădejdii, a iubirii asupra urii. Învierea este victoria noastră şi toţi trebuie să ne împărtăşim din ea în fiecare clipă, prin lumină, pentru că ea este darul suprem al Mântuitorului pentru toţi oamenii.

Mai presus de orice, învierea e lumina iubirii lui Dumnezeu pentru noi, care trebuie purtată în inimă, zi de zi. "Când mergem spre lumină umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precedă" (Mons. Vladimir Ghika). Să mergem, aşadar, spre lumină şi să ne apropiem de ea cu credinţă, speranţă şi dragoste, călăuziţi de însăşi lumina din cer pe care Domnul ne-o trimite în fiecare an în noaptea glorioasei sale Învieri şi încurajaţi de dumnezeieştile sale cuvinte: "Cât timp aveţi lumina, credeţi în lumină ca să deveniţi fiii luminii" (In 12,36).

Claudia Stan