Faţa ta, Doamne, o caut!

Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul! (In 20,20)

În scrisoarea apostolică prezentată de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea după marele jubileul al anului 2000 suntem invitaţi la un program intens, îmbucurător şi mângâietor, de a fi contemplatori ai chipului lui Isus. "La finalul jubileului, în timp ce reluăm drumul vieţii obişnuite, păstrând în noi bogăţia experienţelor trăite în această perioadă cu totul specială, privirea noastră rămâne mai mult ca niciodată fixată pe chipul Domnului" (NMI 16).

Dacă cineva vrea să-şi întipărească în suflet, în memorie imaginea cuiva, mai întâi trebuie să-i privească şi să-i admire chipul. Realităţile naturale din jurul nostru dovedesc acest lucru.

Pentru realităţile spirituale, procesul este acelaşi, în schimb un lucru este deosebit în mod fundamental, imprimarea este conştientă şi reflexivă, ea vorbeşte fără încetare subiectului şi devine izvor de bucurii ori de întristări.

Oamenii, chiar de la început, au primit în ei chipul lui Dumnezeu, deoarece ei sunt creaţi după chipul şi imaginea sa, iar creştinii care au primit Botezul se învrednicesc să poarte în ei chipul Fiului lui Dumnezeu, devenind fii ai aceluiaşi Părinte ceresc.

Demnitatea omului se bazează tocmai pe această asemănare a sa cu însuşi Dumnezeu care se oglindeşte în el. Această strălucire se poate şterge sau întuneca prin păcat, prin uitare sau încărcarea cu alte imagini ce se suprapun peste imaginea primară.

Un asemenea adevăr îl exprimă psalmistul când spune: "Faţa ta, Doamne, o caut; nu-ţi ascunde faţa de la mine!" (Ps 27,8; 102,3). Şi tot despre această realitate ne vorbeşte şi sfântul Augustin când afirmă: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine".

Cristos, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut

(cf. Col 1,15)

La împlinirea timpurilor, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut trup şi a locuit între noi (cf. In 1,14), făcându-se întru totul asemenea oamenilor (cf. Fil 2,7), pentru a-i izbăvi de păcate şi pentru a-i învrednici să se bucure de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a reface în oameni imaginea lui Dumnezeu (cf. Col 3,10).

Atunci când noi îl vedem pe Cristos de fapt îl întâlnim şi-l vedem pe Tatăl, după cum ne asigură însuşi Isus când spune: "Cine mă vede pe mine îl vede pe acela care m-a trimis" (In 12,45). Dumnezeu cel nevăzut se face vizibil prin însuşi Fiul său care a venit pe pământ pentru ca noi să cunoaştem puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,24). Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa (cf. Gen 1,27) şi "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,17). Cu alte cuvinte, omul are posibilitatea să se bucure în veşnicie de Dumnezeu şi de imaginea sa.

Atunci când trecea pe drumurile Palestinei mulţi se îndreptau spre el ca să-l vadă, să-l asculte şi să se vindece. Urcat pe lemnul crucii, el s-a oferit pentru toţi, îmbrăţişându-i în iubirea sa mântuitoare, spunând "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34), "s-a săvârşit" şi "plecându-şi capul îşi dădu sufletul" (In 19,33), demonstrând prin aceasta iubirea cu care a venit în lume. Cei care l-au răstignit au fost obligaţi să mărturisească: "Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu" (Mt 27,54).

Pe acest Isus a dorit să-l vadă Zaheu şi a fost mântuit el şi casa lui; de imaginea lui a rămas impresionată femeia prinsă în adulter, pe care Isus a eliberat-o şi a iertat-o, iar ea nu l-a mai uitat niciodată. Pe el l-au primit în casa lor Lazăr, Maria şi Marta şi l-au îndrăgit şi ascultat, rămânând bucuria casei lor şi a fiecăruia în parte.

Pe acest Isus visau să-l vadă acei pelerini greci care s-au adresat apostolului Filip când au ajuns la Ierusalim cu ocazia Paştelui: "Am vrea să-l vedem pe Isus" (In 12,12), pentru ca apoi cu imaginea lui în minte şi în inimi să se întoarcă de unde au venit.

Dorinţa continuă a omenirii

De atunci şi până astăzi mii şi milioane de oameni, pelerini pe acest pământ, îşi exprimă cu speranţă şi iubire dorinţa lor: vrem şi noi să-l vedem pe Isus.

Când a fost prezentat prima dată la televiziunea americană filmul lui Franco Zefirelli, Gesu di Nazareth, se spune că americanii au rămas în faţa ecranelor mai mult de patru ore; pe străzile oraşelor se instalase un calm neobişnuit, o linişte ieşită din comun. Toţi erau interesaţi să-l vadă pe Isus.

Zilele acestea o nouă producţie cinematografică preocupă întreaga lume (cu cele două poziţii - pro şi contra) toţi fiind interesaţi să-l vadă pe Isus în filmul lui Mel Gibson, "Patima lui Cristos". Nici un alt film nu a avut o asemenea căutare.

Oamenii de astăzi doresc "să-l vadă pe Isus", să-i cunoască misterul; aşteaptă de la el o intervenţie, o schimbare. Unde îl vom găsi pe Cristos, cum îl vom putea întâlni şi vedea, cine ne va putea vorbi despre el?

Cum îl vom putea vedea mai uşor?

Mai întâi trebuie să apelăm la mărturia evangheliilor, trebuie să-i ascultăm pe cei care i-au fost alături, pe apostoli şi ucenici, trebuie să-l descoperim în cei care cred în el şi-l urmează, dar mai ales trebuie să-l vedem în cei din jurul nostru, în cei slabi şi marginalizaţi, în cei bolnavi şi săraci, în aproapele nostru, într-un chip deosebit, trebuie să-l vedem în Biserică, în fiii Bisericii, în lucrarea lor de mărturie grăitoare.

"Nu a primit oare Biserica misiunea de a face să strălucească lumina lui Cristos în fiecare perioadă istorică, de a face să strălucească chipul său şi înaintea generaţiilor noului mileniu?" (NMI 16), ne provoacă şi ne întreabă Sfântul Părinte.

Dacă Biserica are o astfel de răspundere, atunci fiecare dintre noi trebuie să contribuie la arătarea chipului lui Cristos, după ce l-a contemplat şi l-a întipărit în inima şi în viaţa sa.

Chipul şi imaginea lui Cristos

Chipul lui Cristos trebuie cunoscut în realitatea sa cu care a intrat în lume şi în istoria oamenilor şi cu care s-a întipărit în inimile oamenilor.

Chip plăpând şi nevinovat - născut dintr-o fecioară, în Betleemul Iudeii şi crescut în casa lui Iosif şi a Mariei din Nazaret.

Chip frumos şi plin de zel pentru casa Tatălui - în anii copilăriei şi tinereţii sale prezent la templu, muncind cu mâinile în atelierul lemnarului Iosif, aşa cum şi-l reamintesc cei care l-au reîntâlnit în sinagoga din Nazaret.

Chip plin de iubire şi de milostivire trecând prin sate şi oraşe, făcând peste tot numai bine şi vestind noua împărăţie a lui Dumnezeu.

Chip îndurerat. În evanghelii, partea suferinţei şi a sacrificiului său este cea mai impresionantă şi cea mai capabilă să arate misterul iubirii, al dăruirii pentru fraţii săi. Aici demonstrează tot programul său de ispăşire şi mântuire; aici se realizează planul de iertare al omului. El a pătimit şi a murit pentru păcatele noastre. Acest adevăr îl întâlnim în declaraţiile sfinţilor evanghelişti şi în scrierile sfinţilor apostoli (cf. Mc 10,45; Ef 5,2; 1Tim 2,6; 1In 3,16).

Timpul Postului Mare ne-a oferit calea parcursă de Fiul lui Dumnezeu, care, aşa cum a prezis profetul Isaia (cf. Is 52,53), a fost plină de suferinţă, de sânge şi moarte, o cale pe care a ales-o şi a îmbrăţişat-o până la sacrificiul suprem arătând şi împlinind ceea ce spunea înainte de patima sa: "Nimeni nu are o iubire mai mare ca acela care-şi dă viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13).

Săptămâna Sfântă, cu momentele din sala Cinei de taină, din Grădina Măslinilor şi mai ales cu tragedia de pe Calvar, ne-a arătat chipul suferind al lui Isus care, desigur, s-a întipărit şi în sufletul nostru, aşa cum s-a întipărit pe marama Veronicăi şi în inima Mariei, care l-a văzut purtându-şi crucea şi murind pe ea în chinuri groaznice.

Cei care au văzut "Patima lui Isus" după regizorul Mel Gibson nu mai pot uita niciodată chipul său însângerat, dar şi resemnarea sa impresionantă.

Chipul celui înviat. Apostolii, femeile sfinte, ucenicii în drum spre Emaus sau readunaţi în Cenacol au fost surprinşi de această nouă realitate: Învăţătorul înviat, care îi salută: "Pace vouă!" (Lc 24,36). Un alt chip le apare înainte, un chip luminos, strălucitor şi victorios.

Învierea a fost răspunsul Tatălui la supunerea sa, aşa cum ne aminteşte în Scrisoarea către Evrei autorul sacru: "În zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt puternic şi cu lacrimi rugăciuni şi cereri către Dumnezeu care îl putea salva de la moarte şi a fost ascultat pentru că a fost supus în toate. Deşi era fiu, a învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit, ajungând astfel să fie desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el cauză de mântuire veşnică" (Evr 5,7-9; NMI 28).

Faţa lui Cristos s-a transformat, s-a luminat şi transmite prietenilor săi curajul iubirii, revarsă peste ucenicii săi darul învierii, darul Duhului Sfânt, umplându-i de speranţă şi pace.

Chipul strălucitor pe care l-au văzut pe Tabor le reapare în memorie şi ei îl recunosc: este el, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, care învinge răul, păcatul şi moartea, şi care răspândeşte în lume razele strălucirii sale.

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

În multe din Bisericile creştine catolice din Africa, acolo unde nu de mult evanghelia a purtat chipul lui Cristos făcut om, jertfit pentru lume, mort şi înviat pentru învierea şi înălţarea omului, deasupra altarului sau chiar şi pe faţada principală se poate vedea o imagine impunătoare şi impresionantă, chipul lui Cristos victorios, eliberator, iar sub braţele sale întinse în formă de cruce se află poporul cel nou al Africii, creştinii plini de bucurie şi viaţă.

Celebrând şi anul acesta marele mister al morţii şi al învierii glorioase, trebuie să ne înălţăm privirea spre el, să-i privim chipul, faţa sa strălucitoare şi să ne simţim şi noi iluminaţi, încurajaţi şi eliberaţi, convinşi că el ne-a scos şi pe noi din întunericul păcatului şi al morţii şi ne-a făcut părtaşi de învierea lui.

Pentru noi toţi, care credem în înviere - catolici, ortodocşi, protestanţi -, care anul acesta celebrăm cu deosebită bucurie şi satisfacţie marele mister al învierii, Paştele, la aceeaşi dată, există un adevăr unic şi mângâietor: cu el şi noi vom învia şi moartea nu o vom mai vedea, aleluia!

Cu aleasă bucurie şi profundă dragoste, împreună cu Preasfinţitul Aurel şi cu toţi colaboratorii noştri vă spunem din inimă în acest ultim an al Sinodului diecezan: Duc in altum - Înaintaţi în larg!

Curaj, Cristos e viu, el este mereu acelaşi şi rămâne acelaşi pentru vecie (cf. Evr 13,8). Chipul lui Cristos să fie bucuria şi speranţa noastră!

Sărbători fericite! Cristos a înviat, aleluia!

Petru Gherghel, episcop de Iaşi