Demnitatea înainte de toate

Purtând un nume, trebuie să fiu demn de el şi consider că Dumnezeu ne-a creat cu demnitate, iar demnitatea noastră este mult mai mare decât a animalelor şi a celorlalte lucruri din jurul nostru. Ştiu că noi, oamenii, suntem singurii creaţi de Dumnezeu cu minte. Şi cred că cel care are minte trebuie să ţină şi la demnitatea lui, aceea de om, poate de tată, poate de mamă, de persoană creată de Dumnezeu. Omul nu este la întâmplare în această lume. E cineva!

Bineînţeles, mă veţi întreba dacă aşa am gândit din totdeauna. Nu, sigur că nu! Şi eu, de multe ori, m-am pierdut în multele vicii ale acestei lumi fără să realizez cât de important sunt pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul meu. O spun fără să-mi fie ruşine; am fumat şi am consumat alcool. Rezultatul? Mult scandal şi multe neplăceri în jurul meu. Nu eu eram iniţiatorul, alţii mă provocau, alţii mă invitau, mai întâi la o bere, care se transforma în două, apoi în mai multe şi fumam foarte mult. Întorcându-mă acasă, simţeam că trebuie să mă descarc pe cineva şi începeam scandalul. Un timp soţia m-a sfătuit să fiu mai atent cu cine ies. Ea spunea: "Cei pe care îi ai de prieteni nu-ţi vor binele. Priveşte la tine. Erai chipeş, sănătos şi pentru familie. Acum arăţi jalnic! Ori de câte ori te întorci după o ieşire cu prietenii şi eu şi copiii trebuie să suferim. Aminteşte-ţi de acea promisiune pe care ne-am făcut-o la câteva zile după căsătorie; atunci când unul dintre noi va merge pe o cale greşită, celălalt să-i atragă atenţia, fără ca cel care a greşit să se supere. Cred că e timpul să faci ceva". Dar cum să fac ceva atâta timp cât eu mă complăceam în ceea ce făceam.

Postul Mare se apropia şi vreau să spun că la biserică mai mergeam. Simţeam şi eu că ceea ce făceam nu era tocmai bine, dar îmi era atât de greu să renunţ... Cu toate acestea în perioada Postului Mare mi-am propus să nu mai beau şi să nu mai fumez. Era o hotărâre pe care doream s-o ţin cu orice preţ. Primele două săptămâni mi-am ţinut cuvântul, dar între timp apăruse altceva. Nu mai fumam şi nu mai beam, dar eram atât de nervos, încât nimeni nu putea să discute cu mine. Învăţasem chiar şi o rugăciune prin care îl certam parcă pe Dumnezeu pentru că nu mă ajuta. Când mă enervam, spuneam: "Doamne, iar mă apuc...". Într-o zi voiam să intru în casă, când am surprins o discuţie între soţie şi fiul meu mai mare. "Mamă, spunea fiul, tata nu are demnitate. Degeaba şi-a propus să nu mai fumeze şi să nu mai bea dacă este atât de nervos. Mai bine ar continua să fumeze şi să bea". Mereu îmi propusesem să fiu exemplu pentru copiii mei. Acum, nu numai că nu am fost exemplu, dar i-am şi scandalizat prin atitudinea mea.

Înainte de Paşti, în Săptămâna Mare, ajutat de către un preot, am făcut o spovadă generală. Am terminat cu două vicii deodată şi cu o atitudine care făcea din mine o persoană, după părerea fiului meu, lipsită de demnitate. Abia acum realizez cât de uşor se poate dobândi un viciu şi cât de greu este să scapi de el. E necesară o voinţă tare, chiar ceva mai tare decât cea pe care o avem în mod obişnuit. Şi vreau să spun: "Nu se merită să-ţi vinzi demnitatea atât de uşor!" (Ştefan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba