Politețea
"Dacă nu putem fi mai buni, să încercăm să fim măcar politicoși". (N. Steinhardt)
Bazele codului bunelor maniere se întrevăd încă din antichitate. Anticii puneau un accent deosebit pe mișcările corpului, deoarece ei considerau că prin acestea individul își exprimă noblețea, perfecțiunea spiritului; gesturile trebuiau să fie ponderate, să nu fie nici domoale, nici foarte iuți. Evul mediu a venit cu o altă teorie: gesturile erau expresia unei realități ascunse, descriau interiorul persoanei, îi caracterizau sufletul, viciile, slăbiciunile și virtuțile.
În mod curent se consideră că termenul "politețe" provine din cuvântul latinesc "politus", la rândul lui rezultat din verbul "polire", al cărui sens propriu desemnează acțiunea de "a șlefui", iar cu sens figurat descrie acțiunea de "a împodobi cu gust". După o trecere prin italianul "pulitenzza" care desemnează eleganța și îngrijirea, "politus" devine în franceză "politesse"; termenul este atestat în secolul al XVI-lea, dar dobândește sensul actual doar în secolul al XVII-lea; iar o dată cu intrarea în uz, "politețe" a fost considerat sinonim cu "bună-cuviință".
Dacă ești "politicos", "bine crescut" și "manierat" înseamnă că respecți niște norme, te conformezi unor reguli și precepte pe care le consideri adecvate mediului în care trăiești.
Politețea înseamnă pentru relațiile sociale ceea ce înseamnă gramatica pentru o limbă: un sistem de reguli precise, coerent prin logica structurii și a funcționării; dar așa cum limba permite o infinitate de expresii, la fel și politețea lasă loc conduitelor individuale, spontaneității și inovațiilor personale.
Respectarea mecanică a normelor bunelor maniere nu ajunge pentru ca o persoană să fie "bine crescută". Acesta este marele paradox al manierelor elegante: pentru a fi politicos, trebuie, desigur, să cunoști și să respecți regulile, însă adevărata politețe e aceea care se face simțită, dar nu se lasă văzută. Cei ale căror gesturi par să fie dictate de propriile sentimente, nu de uzanțe, au cu adevărat tact. Distincția și rafinamentul trebuie să fie naturale, urmând un stil personal, acel ceva care este imposibil de învățat din tratate, pentru că vine din adâncul ființei.
Există două feluri de politețe: una, rod al educației, rigidă și formalistă; iar cealaltă, caldă și generoasă, venind din inimă, nu din rațiune.
Politețea, ca și vorbirea, este suport al comunicării, expresie a ființei interioare și a raportării la celălalt; ambele sunt unice, spontane, depinzând de natura afectivă a relației. Normele politeții nu fac altceva decât să exprime și să actualizeze principii ce stau la baza vieții sociale: sociabilitatea, echilibrul, respectul pentru ceilalți și respectul de sine.
Sociabilitatea poate fi considerată principiul constitutiv al politeții. Ea susține superioritatea socialului asupra individului și cuprinde toate regulile și valorile care facilitează contactele și relațiile sociale: angajamentul și adaptarea, atenția, amabilitatea, gustul pentru conversație...
Echilibrul reglementează ordinea socială. El ancorează relațiile sociale într-un sistem de schimburi și reciprocitate.
Respectul pentru ceilalți este un principiu relațional. Discreția, tactul, disponibilitatea sunt doar câteva caracteristici care stau la baza tuturor tipurilor de relație.
Respectul de sine este fundamentul, temelia acestei construcții pe care toți o doresc și o admiră: politețea. Fără această bază, educarea omului este, dacă nu sortită din start eșecului, cel puțin foarte mult îngreunată. Politețea este o expresie a respectului pe care o persoană o are față de sine. Pentru ca cineva "să poată oferi respect", trebuie ca mai întâi să-l aibă pentru sine.
Fără îndoială, în societatea actuală nu pot exista sentimente și relații bazate pe dragostea profundă și autentică dacă nu ținem cont de ceea ce noi numim bune maniere. Un proverb indian spunea: "Florii i se cere parfum, iar omului politețe".
Carmen Lea