Preoţii fidei donum

În ultimul timp, în special după 1999, de multe ori am avut ocazia să citim sau să auzim expresia "fidei donum", folosită cu privire la preoţii care au plecat misionari. Însă, cu siguranţă, pentru mulţi semnificaţia ei este necunoscută. Ce înseamnă de fapt "preot fidei donum"? Răspunsul, pe larg, poate fi găsit, pe de o parte, în scrisoarea enciclică a papei Pius al XII-lea din 1957 care poartă tocmai acest nume "Fidei donum" ("Darul credinţei") şi, pe de altă parte, în unele documente ale Conciliului Vatican II care vorbesc despre misiunea pastorală a episcopilor, despre slujirea şi viaţa preoţească şi despre activitatea misionară a Bisericii. La acestea se adaugă, desigur, textele din Sfânta Scriptură care se referă la înfiinţarea şi rolul Bisericii şi al preoţiei ministeriale.

Fără a intra în detalii, putem spune că enciclica sus-amintită a papei Pius al XII-lea a fost adresată episcopilor din lumea întreagă şi avea tonul unui îndemn de a răspunde apelului pe care Bisericile tinere din Africa îl făceau cu multă insistenţă de a fi ajutate urgent. Pentru prima dată, papa propune în mod oficial o nouă perspectivă în înţelegerea şi practicarea misiunii Bisericii, mai ales a misiunii "ad gentes" (în "ţările de misiuni"): dacă până atunci, timp de mai multe secole, această activitate misionară era practic realizată aproape exclusiv de călugări şi călugăriţe din ordinele şi institutele considerate misionare, în enciclica "Fidei donum" Pius al XII-lea afirmă că toţi episcopii, în virtutea funcţiei lor de urmaşi ai apostolilor, sunt responsabili de misiunea întregii Biserici care trebuie să îmbrăţişeze toate naţiunile şi toate timpurile (cf. nr. 15) şi, în acest sens, papa îi încurajează pe episcopi să trimită preoţi diecezani în misiune.

Puţin mai târziu, Conciliul Vatican II şi Biserica postconciliară va aprofunda această datorie şi acest rol al episcopilor, preoţilor şi al tuturor credincioşilor. Episcopii trebuie "să se simtă uniţi între ei şi să se arate atenţi faţă de toate Bisericile" (CD 5). În alt document, Conciliul afirmă: "Toţi episcopii (...) au fost consacraţi nu numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea lumii întregi" (AG 38).

Papii de după Conciliu au invitat preoţii la o mai mare disponibilitate de a pleca dacă este cazul, având consimţământul episcopilor lor, într-o altă dieceză pentru a continua acolo slujirea lor.

Acestea fiind spuse, se poate acum răspunde la întrebarea: cine sunt preoţii fidei donum?

Sunt preoţi diecezani care continuă să slujească Biserica din care provin, deşi îşi desfăşoară activitatea pentru o anumită perioadă într-o altă dieceză, în special într-o "ţară de misiuni". Ei reprezintă un semn concret al misionarităţii propriului episcop şi al propriei Biserici, păstrând unitatea şi comuniunea cu aceştia.

O altă caracteristică a preoţilor fidei donum este aceea de a crea o "punte" între două Biserici (cea care îi trimite şi cea care îi primeşte). Experienţa preoţilor fidei donum, mai ales în ţările cu o tradiţie mai lungă, a scos în evidenţă un aspect deosebit de important: şi Bisericile care trimit misionari au nevoie de celelalte Biserici pentru că toate au ceva de oferit.

În concluzie, se poate spune că preoţii fidei donum sunt mesagerii unui schimb minunat de daruri, semn şi dovadă a faptului că darurile şi carismele pe care Duhul Sfânt le revarsă asupra unei anumite Biserici nu pot fi trăite în mod egoist, ci trebuie împărtăşite cu celelalte. Ei îşi trăiesc astfel într-un mod natural şi curajos misiunea pe care au primit-o prin Botez şi apoi prin hirotonirea preoţească.

Pr. Benone Lucaci