Darul lui Cristos

Unul dintre cele mai de neînţeles lucruri pentru atei şi puţin credincioşi este lumina harului pe care Domnul o revarsă asupra celor care îl iubesc. Aceasta pentru că harul nu este ceva care poate fi apreciat prin simţurile obişnuite. De aceea, cei care lucrează neîncetat la desăvârşirea trăirii lor întru Cristos sunt deseori întrebaţi (uneori maliţios, alteori de-a dreptul batjocoritor): "Ce ţi-a dat ţie Cristos?" Altfel spus, "văd că tu, fiind creştin, nu eşti scutit de nici una din problemele, grijile şi durerile pe care le cunosc şi eu..."

În această atitudine sunt două aspecte. Primul este iubirea egoistă. De ce, iubindu-l pe Dumnezeu, trebuie să ne aşteptăm în mod automat ca el să ne recompenseze cumva? De aici, al doilea aspect: tendinţa de secularizare a iubirii divine. Ce alte favoruri i s-ar putea cere Celui Preaînalt decât nimicuri lumeşti: averi, succes, sănătate, eventual un mic "semn"? Nu de aceea îl iubim, pentru ca el să ne satisfacă micile capricii?

Ce aroganţă dureroasă ar fi să credem aceasta cu adevărat! Ce insultă la adresa propriei noastre veşnicii întru Domnul!

Aşadar, ce ţi-a dat ţie, creştinule, Cristos?

Simplu: Cristos mi-a dat totul, dându-mi iubirea lui, care este mai presus de orice mi-ar putea da lumea.

Mi-a dat puterea de a nu judeca pe nimeni şi de a întoarce şi celălalt obraz atunci când viaţa mă pălmuieşte.

Mi-a dat curajul de a surâde în mijlocul furtunii, de a primi cu seninătate şi resemnare toate umilinţele, necazurile, suferinţele, nedreptăţile.

Mi-a dat fericirea de a-i iubi pe duşmanii mei şi de a mă ruga pentru cei care îmi produc durere.

Mi-a dat mândria de a fi mic, neînsemnat, umil şi sărac în spirit în faţa maiestăţii sale dumnezeieşti.

Mi-a dat tăria de a nu mă întrista, îngrijora, tulbura de absolut nimic din lumea aceasta, "de toate spaimele m-a eliberat" (Ps 34/33,5).

Mi-a preschimbat teama în încredere, neliniştea în pace, durerea în binecuvântare, ura în iubire.

Mai mult, Cristos m-a făcut părtaş la veşnicia şi sfinţenia lui, dăruindu-mi-se zilnic în Euharistie; m-a făcut sânge din sângele lui dumnezeiesc, atunci când mi-a spus că "oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Mc 3,35).

Da, privite din exterior, suferinţele mele sunt la fel cu acelea ale unui ateu. Diferenţa o face modul în care le primim în suflet fiecare dintre noi: el ca pe o pedeapsă nemeritată, ca pe un blestem; eu ca pe un dar nepreţuit, care mă face fericit să-mi împart crucea cu aceea a Domnului meu şi astfel "jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,30).

Iată ce mi-a dat Cristos. Totul. Şi pentru că în relaţia mea cu el nu există jumătăţi de măsură, şi eu vreau să învăţ să-i dau totul: inima mea smerită, simplă, eliberată de legăturile cu lumea, umilă şi îndurerată la picioarele crucii sale. Căci "a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă să te lepezi pentru el de tot ce nu este Dumnezeu" (Sf. Ioan al Crucii).

Ia-mă, Doamne, aşa nevrednic şi păcătos cum sunt, şi revarsă harurile tale asupra mea! Nu pentru că le merit, nu pentru că aştept vreo răsplată pentru iubirea mea, nu pentru că vreau să-mi fie mai uşor în lume. Ci doar pentru că, din toată simplitatea inimii mele, mă dăruiesc ţie cu totul şi te iubesc sincer şi adevărat. Şi, iubindu-te, vreau să-mi înveşmântez sufletul cu harurile tale, pentru a fi una cu tine, în veşnicie.

Claudia Stan