Paiele din ieslea lui Isus

Nu încape îndoială că cele mai frumoase sărbători din timpul anului sunt Naşterea lui Isus (Crăciunul) şi Învierea sau Paştele. Personal le-am simţit mereu ca pe un moment din care am putut să extrag curaj şi încredere pentru a merge mai departe. Le pregăteam din timp cu multă minuţiozitate. De la curăţenia casei la curăţenia sufletului, de la mâncarea special pregătită la vizitele pe care le făceam rudelor cu această ocazie. O singură umbră părea să înnoreze seninătatea acestor sărbători.

Nu ştiu cum se făcea că, după ce terminam împreună cu mama şi ceilalţi fraţi ai mei toate pregătirile pentru sărbătoare, tatăl începea să reproşeze că nu ne pricepem la nimic, că nu suntem bune de nimic şi, în consecinţă, începea scandalul. Era aceasta o mare suferinţă pentru noi. Şi o spun pe cuvânt, aproape la toate sărbătorile era acelaşi scenariu. Fiind cu familia mea, după ce m-am căsătorit, aveam să experimentez acelaşi lucru. De data aceasta nu se întâmpla doar de sărbători, ci şi după o zi de muncă asiduă. În loc să mă bucur după osteneala zilei sau după îndelunga pregătire a unei sărbători, mi se aduceau reproşuri, atât din partea soţului cât şi a şefilor. Un timp am avut impresia că aşa trebuie să fie, că noi, femeile, suntem sortite să suferim din partea soţilor noştri reproşuri şi uneori violenţă fizică. O astfel de stare însă trebuia să aibă un sfârşit. Trebuia să mă bucur şi eu cu toată familia mea de frumuseţea sărbătorii.

Aveam deja experienţă. Ştiam că de sărbători trebuie să se întâmple ceva, de aceea, încă de la începutul Adventului i-am pus pe copii să se roage şi să ofere multe momente din zi pentru liniştea sărbătorilor de Crăciun şi Revelion. Le-am amintit că orice faptă bună şi orice rugăciune înseamnă un pai pus în ieslea lui Isus, şi că, oferindu-le, aveau să asigure de Crăciun un culcuş bun pruncului Isus. În nevinovăţia lor, copiii nu numai că au început să se roage, dar cum făcea unul o faptă bună, aducea un pai şi îl aşeza pe prichiciul de la sobă, deoarece, spuneau ei, de Crăciun să fie calde pentru pruncul Isus. După câtva timp grămada a început să crească. După mai bine de două săptămâni, văzând paiele, fără să întrebe pe nimeni, tatăl le-a luat şi le-a aruncat în foc. Nemaivăzându-le, copiii, mici fiind, au spus tatălui lor: "Tată, pruncul Isus a venit şi a luat paiele pe care noi le-am pus pe prichiciul sobei. Ştii că acele paie erau rugăciunile şi faptele noastre bune pe care mama ne-a pus să le facem pentru liniştea sărbătorilor de Crăciun şi Revelion? Dar ne-a avertizat să nu-ţi spunem. Acum că pruncul Isus a luat paiele, am zis să-ţi spunem". Tatăl a rămas fără replică. Să-i certe? Erau prea mici. Să le spună că nu era adevărat ceea ce îi învăţa mama să creadă? Ştia că nu are succes. Pentru că totuşi ţinea la ei, le-a spus: "Da, le-a luat pruncul Isus. De Crăciun voi merge cu voi la ieslea din biserică şi vi le voi arăta". Şi şi-a ţinut promisiunea. Preocupat de a arăta copiilor paiele din ieslea lui Isus, nu a mai reproşat nimic soţiei. Ba, mai mult, împreună am pregătit cele necesare şi am mers să arătăm copiilor ieslea de Crăciun. Acolo, cel mai mic dintre copii, care abia învăţase să vorbească, a spus: "Vreau să avem şi noi acasă o iesle tot timpul anului". (Margareta)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba