Responsabilitate

La începutul lunii noiembrie, Biserica ne îndreaptă atenţia într-un chip deosebit asupra credincioşilor răposaţi. Fiecare îşi comemorează rudele, prietenii, pe cei cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi care au plecat din această lume. Îi amintim pe toţi în rugăciunile noastre.

Personal, mă gândesc la un coleg de serviciu, care acum trei luni încă mai era printre noi. În urma unui tragic accident de muncă, viaţa lui pe acest pământ s-a întrerupt brusc şi neaşteptat. Au urmat cercetările care să stabilească toate cauzele accidentului şi respectarea normelor de protecţie şi securitate a muncii. Şi încă o dată am înţeles greutatea şi semnificaţia unui cuvânt pe care îl auzim poate destul de des, dar nu îl conştientizăm niciodată în mod suficient: responsabilitate.

La serviciu e vorba de responsabilitatea personală a fiecăruia pentru ceea ce face şi responsabilitatea şefului faţă de subalterni. În familie e vorba de responsabilitatea fiecărui membru în parte, a soţilor unul faţă de celălalt, a părinţilor faţă de copii, şi asta încă din clipa conceperii. În Biserică e vorba de responsabilitatea fiecărui credincios şi a preotului pentru fiecare dintre ei. Responsabilitate pentru ce? Fireşte, pentru viaţă, cu tot ceea ce presupune ea şi, în ultimul caz, pentru viaţa veşnică. De obicei, trăim într-un soi de amorţeală din acest punct de vedere şi doar când suntem zguduiţi de petrecerea unui eveniment major, cel mai teribil fiind moartea, ne punem în mod serios unele întrebări şi ne mobilizăm toate energiile pentru evitarea unui incident similar. Aceasta atunci când depinde de noi, pentru că de moarte nu scapă nimeni. Important e cum ne pregătim destinul nostru veşnic aici pe pământ şi cum vom fi găsiţi de Dumnezeu în clipa morţii. Din acest punct de vedere, în primul rând, responsabilitatea e a noastră, fiecare având libertatea de a păstra sau a rupe legătura de iubire cu Dumnezeu prin modul propriu în care îşi trăieşte viaţa. Şi apoi este responsabilitatea preotului care răspunde de îndrumarea spirituală a credincioşilor, de felul în care aceştia înţeleg să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să respecte poruncile, să primească sacramentele. Iar dacă la serviciu există măsuri de protecţie a muncii, care trebuie respectate pentru apărarea vieţii, în Biserică, măsurile de protecţie a vieţii sufleteşti cele mai eficiente rămân sacramentele. Ce-am fi noi şi cum ne-am putea pregăti destinul veşnic fără Spovadă şi fără Împărtăşanie?

În cazul creştinilor, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu face infinit mai mult decât putem noi, iar el acţionează în noi prin cuvântul său şi prin puterea sacramentelor.

Să ne rugăm împreună cu întreaga Biserică pentru sufletele tuturor celor care nu mai sunt printre noi, ca Dumnezeu să-i ierte şi să-i primească în împărăţia sa, unde sperăm să ajungem şi noi, prin Cristos Domnul nostru.

Ciprian Nesimuca

Cugetări

Cel ce nu meditează adevărurile eterne, numai printr-o minune va putea trăi ca şi un creştin. Motivul este că, fără rugăciune mentală, fără meditaţie, ne lipseşte lumina şi umblăm în întuneric. Adevărurile credinţei nu se văd cu ochii trupeşti, ci numai cu ochii sufleteşti, atunci când le medităm: cel ce nu meditează, nu le vede şi, de aceea, umblă în întuneric şi, stând în întuneric, foarte uşor se lipeşte de obiecte sensibile, pentru care apoi dispreţuieşte cele veşnice. (Sf. Alfons Maria de Liguori - Şcoala iubirii lui Isus Cristos)

* * *

Eşti luat de val şi dus spre prăpastie? Ţine-te de lemn. Te frământă iubirea faţă de lume? Ţine-te de Cristos. Din cauza ta, el s-a făcut trecător, ca tu să devii veşnic; căci a fost făcut trecător pentru a rămâne veşnic. I s-a adăugat ceva care ţine de timp, nu i s-a luat nimic din veşnicie. În schimb, tu te-ai născut trecător şi, prin păcat, ai devenit trecător. Tu ai devenit trecător prin păcat, el a devenit trecător din dorinţa sa plină de îndurare de a ierta păcatele. (Sf. Augustin - Despre iubirea absolută)

Culese de Claudia Stan