Virusul dezbinării şi remediul

În anul 1054, lumea creştină a fost invadată de un virus de origine luciferică, acela al marii schisme, pregătită mai mult de către cei prinşi în laţurile orgoliilor.

Boala s-a instalat puternic, devenind cronică. Nu au lipsit încercările de vindecare. În marile întruniri ale Occidentului catolic, pe agenda de lucru se afla mereu tema refacerii unităţii Bisericii lui Isus Cristos. La un moment dat, după aproape patru sute de ani, un vaccin salvator a părut a fi eficient: la 16 iulie 1439, decretul de unire Laetentur caeli ("Să se bucure cerurile") este semnat de participanţii apuseni şi răsăriteni, la Sinodul de la Ferrara-Florenţa. Dar nu puţini au fost, dintre greci, cei care au reproşat semnatarilor răsăriteni acordul dat cu privire la unire. Virusul dezbinării avea să bântuie în continuare, amplificat pe la începutul secolului al XVI-lea de Reforma protestantă şi derivatele ei. Semănând vânt, se culegea furtună!

Era nevoie de un antidot. Suflete generoase, conştiente că adevărata Biserică a lui Cristos nu poate fi decât una, s-au mobilizat în mişcarea ecumenică, vizând unitatea creştină. Pe la începutul secolului al XX-lea, un anglican, revenit în Biserica romano-catolică şi devenit preot a iniţiat Octava de rugăciuni pentru unitatea creştinilor, între 18 şi 25 ianuarie. Iniţiativa a fost încurajată de papa Pius al X-lea. În 1935, preotul francez Paul Couturier, precursor al ecumenismului spiritual, a reluat ideea, accentuând-o. Convins de necesitatea şi eficienţa rugăciunii pentru unitate, a propus creştinilor să se întrunească în fiecare an pentru a cere împreună unitatea voită de Cristos, prin mijloace cuvenite. Propunerea, susţinută de cardinalul Gerlier, arhiepiscop de Lyon, a fost primită îndată şi de alte confesiuni creştine. În 1954, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, înfiinţat în 1948, a recomandat partenerilor săi celebrarea anuală a Octavei de rugăciuni. Din 1958, textele biblice şi rugăciunile sunt alese în comun de catolici şi de consiliul ecumenic. Pe lângă octava mondială, au fost şi alte manifestări comune caritative, sociale, biblice, iar de mulţi ani mişcarea de la Assisi vizează acelaşi scop: ca toţi să fie una! Pentru că toţi ne adresăm lui Dumnezeu, spunându-i Tatăl nostru, înseamnă că suntem fiii săi. Dar nu suntem cu adevărat fiii săi fericiţi, dacă nu susţinem din toată inima împăcarea - condiţia unităţii.

Mons. Anton Despinescu