Cu Rozariul prin ploaie

Fiecare ştie că rugăciunea Rozariului poate deveni oricând monotonă, din pricina repetiţiei şi lungimii ei. Chiar dacă, aşa cum am auzit pe mulţi predicatori, este rugăciunea care-i place cel mai mult Maicii Domnului, cu toate acestea ea rămâne o rugăciune care necesită multă atenţie, multă iubire şi de ce nu, multă voinţă.

Mărturisesc că nici mie, care sunt într-un oarecare fel o persoană consacrată, nu mi-a fost niciodată uşor să spun Rozariul.

Fac parte dintr-o mişcare a Bisericii care îşi trăieşte consacrarea în mijlocul lumii, în familie. Printre alte angajamente pe care mi le-am asumat este şi recitarea Rozariului. Bineînţeles că nu reuşesc mereu să mă rog cu familia. Sunt atâtea de făcut, atâtea responsabilităţi faţă de familie, faţă de serviciu şi vreau să-mi trăiesc şi consacrarea pe care am făcut-o în mod conştient şi responsabil. Cu toate acestea, uneori nu reuşesc să-mi spun la timp rugăciunile specifice, printre care, în mod special, rugăciunea Rozariului.

Era o zi specială pentru comunitatea din care fac parte. Fiecare era implicat în felul său; şi copiii, şi tinerii, şi eu, care împreună cu alţi adulţi făceam parte din mişcare. Toţi ar fi vrut să iasă cât mai bine, mai ales că era o zi la care participau foarte mulţi tineri din întreaga dieceză. Spre seară, când aveam deja impresia că totul e gata, cineva a remarcat că aveam nevoie de o traversă pe care o găseam într-o parohie vecină. Am urcat în maşină şi am pornit spre parohia vecină spre a aduce traversa. Pentru că eram singur mi-am zis că e o ocazie cum nu se poate mai potrivită să spun Rozariul, dar nu l-am spus. Nu ştiu, mi-a distras atenţia drumul şi ploaia care se apropia. Ba mai mult mi-a venit în minte ideea că muncisem destul pentru Biserică în acea zi şi poate se compensează. Întorcându-mă cu maşina, deja ploua bine şi am zărit o doamnă care mergea pe jos cu un copil în braţe şi cu un bagaj în mână. Ploua destul de tare şi mărturisesc că nu aveam o inimă atât de indiferentă ca să-i las să-şi continue drumul în acest fel. Am oprit şi i-am luat. După ce i-am întrebat unde merg şi cum s-a făcut că i-a prins ploaia, în maşină s-a făcut tăcere. Curios, am privit spre ea, dar mi-am retras privirea imediat ruşinându-mă. Doamna se ruga Rozariul. La capătul mâinii care ţinea sacoşa avea rozariul. După câteva clipe l-a terminat şi cu multă seninătate m-a întrebat dacă sunt catolic. I-am răspuns că da şi că fac parte dintr-o mişcare a Bisericii. Mi-a spus atunci că avea probleme în familie, că fusese pentru un timp la părinţi în localitatea de unde luasem traversa. Între timp totul se rezolvase, iar acum era aşteptată acasă. Îşi propusese să parcurgă drumul pe jos ca mulţumire pentru înţelegerea care revenise în familia ei. Tot ca mulţumire a început să recite şi Rozariul. Şi eu care, între timp, îmi spusesem că am lucrat pentru Biserică..., care eram oarecum dator să-l recit..., până atunci nu-l recitasem.

Primisem pot să spun o palmă. Cu toate că ploua, că avea un copil în braţe şi o sacoşă în cealaltă mână, doamna a găsit timp şi dispoziţie pentru un Rozariu, iar eu, care mergeam comod în maşină, fără să-mi pese de ploaia de afară, m-am gândit să-l amân. Sigur, nu l-am amânat, dar pe moment m-am gândit şi la asta. Întorcându-mă acasă, am povestit totul soţiei şi copiilor care au avut grijă să mă mustre. I-am invitat apoi pe toţi şi împreună am spus Rozariul atât pentru familia noastră cât şi ca mulţumire pentru familia doamnei, în care răsărise din nou soarele. (Iosif)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba