Providenţa divină

Într-o lume zbuciumată, plină de nedreptăţi (o minoritate cumulând bogăţii imense, în timp ce foarte mulţi trăiesc în mizerie, murind chiar de foame), sintagma providenţa divină ar însemna pentru unii o utopie. A raporta totul la Dumnezeu ar fi, după părerea acestora, de domeniul poveştilor de adormit copiii; considerând însă existenţa universului, cele văzute şi cele deduse, în complexitatea şi minunăţiile lor, mintea sănătoasă şi inima bună sunt obligate să recunoască atotputernicia şi iubirea însăşi care a voit să fie toate câte există!

Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 302, ne învaţă: "Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa, dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă, neatinsă încă, pentru care a rânduit-o Dumnezeu. Numim providenţă divină hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: «Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat, ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii, întocmind toate cu blândeţe (Înţ 8,1)»". Sfânta Scriptură confirmă în paginile ei grija concretă şi imediată a providenţei divine, scoţând în evidenţă suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor şi încrederea deplină pe care se cuvine să o avem în el: "Dumnezeul nostru, toate câte i-au plăcut, le-a săvârşit în cer şi pe pământ" (Ps 115,3) sau "Să se bucure toţi cei care se încred în tine..., căci tu îi ocroteşti" (Ps 5,12a). Sfântul apostol Paul îl binecuvântează pe Dumnezeu "Tatăl îndurărilor şi al oricărei mângâieri în orice necaz" (2Cor 1,3).

Cu autoritatea supremă, Domnul nostru Isus Cristos este cât se poate de clar: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate vi se vor adăuga" (Mt 6,33). Acest adevăr este evidenţiat în rugăciunea pe care ne-a învăţat să o spunem: Tatăl nostru. Sfinţind numele său, recunoscându-i stăpânirea şi împlinindu-i voinţa, cu siguranţă pâinea cea de toate zilele nu ne va lipsi.

"În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi regreta nicicând" (Te Deum).