Un vis neîmplinit

Eram student la seminar, coleg cu părintele Matei Andrei; într-una din vacanţe am mers în vizită la el acasă în satul Berindeşti, acolo am cunoscut un unchi de-al său, care m-a invitat la el. Era un unchiaş vesel şi vorbăreţ, încât era o plăcere să stai şi să-l asculţi, am stat mult de vorbă cu acel om, care trăia aproape singur - soţia a murit în 1970, iar fiul era la serviciu prin Bacău.

La un moment dat mi-a arătat maidanul din faţa casei şi a grădinii sale, unde se aflau două cruci, şi m-a întrebat dacă între cele două cruci nu ar fi un loc bun pentru biserică. Am rămas perplex în faţa acestui curaj aproape nebunesc în acele timpuri grele. L-am sfătuit să nu mai spună la nimeni această dorinţă, care i-ar fi putut aduce mari necazuri, nici chiar la cei apropiaţi; am admirat totuşi îndrăzneala acelui om, care, parcă sfida "legea" comunistă, riscând să-şi piardă libertatea. Discutând cu părintele Andrieş, am aflat că cele două cruci din beton au fost făcute de acel moşulică simpatic pe cheltuiala proprie ca de altfel şi cişmeaua din faţa uneia dintre cruci. Vizitând biserica satului, tot părintele Andrieş mi-a spus: "Uite, vezi, aproape tot ce este în această biserică au fost făcute de moş pe cheltuiala sa: cele şapte statui care ornează altarul mare, altarul de jertfă, policandrul mare, tablourile cu "Calea crucii" precum şi alte materiale de construcţii, iar când a fost electrificat satul, a suportat cheltuielile de racordare a bisericii la reţea". Meditând la efortul financiar al acestui om cu venituri modeste, am înţeles că numai cu ajutorul Providenţei divine a fost posibilă o asemenea realizare.

Anii au trecut şi aproape că uitasem de moş; iată însă că în anul 1996 am trecut prin acel sat; mi-am adus aminte de moş şi am mers ca să-l vizitez. L-am găsit singur, stând în pat, fiind grav bolnav; m-a întrebat cine sunt, deoarece nu m-a recunoscut; când i-am spus, a vrut să se ridice, dar nu a reuşit. Totuşi, faţa i s-a luminat de bucurie şi cu vocea stinsă m-a întrebat: "Ei, părinte, acum putem face biserică nouă?"

Limba refuza să mai asculte, rămânând parcă blocată în faţa acestei întrebări reluată după atâţia ani; mi-am stăpânit cu greu lacrimile şi nu am reuşita decât să dau din cap afirmativ. Nu găseam cuvinte pentru a lega o conversaţie cu acel om, care, deşi avea 90 de ani şi se afla foarte aproape de moarte, se gândea la o biserică nouă.

La plecare mi-a spus: "Părinte, eu am să mor şi n-am să apuc să văd măcar începută biserica; nu ştiu dacă feciorul acesta al meu va reuşi să facă ceva, dar voi închide ochii cu nădejdea că Domnul va face ca acest vis al meu să se împlinească". Am vrut să stau de vorbă cu fiul moşului, dar nu era acasă. L-am lăsat pe moşul Gheorghe cu lacrimi în ochi - poate de bucurie, poate de speranţă, sau poate de regrete că nu mai poate să-şi ducă visul la împlinire.

Relatarea aceasta, a cărui epilog, pe care îl voi face cunoscut în altă scrisoare, este incredibil, e autentică.

Un preot