Poporul lui Dumnezeu

Când spunem poporul lui Dumnezeu, la modul general, ne-am putea referi la întreaga omenire, descendentă din cel dintâi cuplu creat de către iubirea dumnezeiască.

În mod special, avem în vedere un anumit popor: în Legea Veche - Vechiul Testament, poporul evreu, poporul ales, poporul vechii alianţe, din care avea să ia fire omenească Fiul lui Dumnezeu; în Legea Nouă - Noul Testament, poporul noii alianţe, poporul creştin, alcătuit din toţi cei care acceptă mesajul evanghelic, care ascultă de Fiul preaiubit al Tatălui, "care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer".

În înţelesul catolic al Conciliului Vatican II, termenul de popor al lui Dumnezeu este sinonim cu Biserica, într-o epocă a democraţiei, subliniindu-se continuitatea între poporul evreu şi creştini, ceea ce ar exclude orice antisemitism creştin. Constituţia conciliară Lumen gentium - "Lumina popoarelor" - menţionează că Biserica este înainte de toate o comunitate umană în care fiecare este chemat de Dumnezeu la aceeaşi fericire şi demnitate, fie laic, fie cler. Se precizează totodată că Biserica nu este o instituţie umană, deoarece Dumnezeu este cel care o adună, nu voinţa oamenilor. În acelaşi sens, e bine de ştiut că Biserica nu este statică, ci ea merge mereu, traversând istoria (LG 9).

Vitalitatea Bisericii îşi are sursa divină în misterul pascal, actualizat prin acţiunea sfinţitoare a Duhului Mângâietor, Duh al adevărului şi al păcii.

La serviciile divine la care se adună, dar şi în acţiunile religioase personale, creştinii îşi împrospătează conştiinţa alianţei lor cu Dumnezeul unic în fiinţă şi întreit în persoane, precum şi solidaritatea ca popor al lui Dumnezeu, pecetluită prin sfântul Botez.

Cuvântul Domnului, "vestea cea bună", devine far de lumină pe cărările întortocheate ale călătoriei pământeşti în drum spre adevărata patrie, aceea a paradisului, cu asocierea vitală a lui Isus Euharistie.

Felicitarea făcută de papa Ioan Paul al II-lea poporului român, cu ocazia vizitei sale în ţara noastră (7-9 mai 1999), aceea că această ţară este o "grădină a Maicii Domnului", ne onorează şi ne obligă la o trăire creştină intensificată alături de mama Bisericii, călăuză sigură la portul mântuirii veşnice, obiectiv în atenţia sporită a pregătirii şi celebrării Sinodului diecezan.

Uniţi cu viţa dumnezeiască, Isus Răscumpărătorul, ca nişte mlădiţe încărcate cu strugurii nobili ai faptelor bune, vom face parte cu cinste din poporul ales al copiilor lui Dumnezeu.