Mântuirea și pacea lui Cristos
Mântuirea este vederea feței lui Cristos: "Fața ta, Doamne, o caut. Nu-ți ascunde fața de la mine" (Ps 27,8). Mântuirea este pacea spiritului care s-a regăsit pe sine însuși în divinitate. Dacă mântuirea este pace, e ușor de înțeles că, înaintea mântuirii de după moarte, credința și iubirea lui Cristos pun în inimile noastre o răsplată cel puțin la fel de mare: aceeași pace a sufletului nostru cât timp suntem în viață. Da, Domnul e bun și ne lasă să pregustăm fericirea mântuirii trăind pe acest pământ, ca o promisiune a veșniciei pe care o putem atinge dacă ne orânduim viața întru Cristos.
Toată peregrinarea noastră în această lume e o agitație continuă: alergăm care încotro, nu ne mai vedem unii pe alții, nu vrem să știm de nimic decât de rezolvarea problemelor noastre. De parcă nu am exista decât pentru a merge la lucru, pentru a plăti întreținerea și pentru a ne gândi (întotdeauna cu îngrijorare) la ziua de mâine. "Nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei răutatea ei" (Mt 6,34). Câți dintre noi, chiar dacă își mai amintesc aceste cuvinte ale lui Isus, pot trăi conform lor?
La fiecare Liturghie ne dăruim unii altora pacea lui Cristos. Dar oare când ne strângem mâna și rostim cuvintele ne dăm seama că însăși aceasta e pacea care poate să ne elibereze de grijile lumii? "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27), zice Domnul.
"Pacea mea". "A mea" înseamnă pacea lui Dumnezeu, pacea absolută, pacea supremă, pacea în fața căreia și cele mai importante lucruri din lume devin insignifiante...
"Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea". Pacea lui Dumnezeu și pacea lumii sunt două noțiuni diferite, chiar contrare. Pacea lumii sunt bogățiile, gloria pământească; pacea lui Dumnezeu este iubirea, dăruirea, acceptarea voinței divine. Mântuirea e o chestiune de alegere între acestea două. Iar alegerea se face aici și acum.
Tulburarea și teama împiedică găsirea păcii în inimă. Tulburarea vine din nedezlipirea de lume și de grijile ei: preocuparea pentru cele lumești îndepărtează sufletul de Dumnezeu. Iar teama de cele ale lumii (nesiguranța zilei de mâine, toate neliniștile și panica în fața necunoscutului) înseamnă neîncredere în Dumnezeu, în iubirea lui protectoare. "Domnul este cu mine și nu-mi este teamă" (Ps 118/117,6), gândul acesta ar trebui să-l păzească pe orice creștin adevărat de temerile lumii acesteia.
"În lume veți avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea" (In 16,33), ne spune Mântuitorul. Nimeni nu spune că a trăi în lume e simplu. Dar cât de simplu poate deveni prin credință! Isus nu a promis pacea în termenii valorilor lumești, ci în termenii împărăției sale. Iar "împărăția mea nu este din lumea aceasta" (In 18,36), deci nu trebuie căutate valorile lumii acesteia în opera de mântuire.
Între agitația noastră cotidiană și mult râvnita pace a lui Cristos nu e decât un singur pas pe care trebuie să-l facem cu inima. Să-l punem întotdeauna pe Domnul nostru înaintea lumii, să conștientizăm faptul că suntem copiii lui Dumnezeu, fiecare dintre noi să-i arate Tatălui nostru din ceruri că știe și crede că "Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic" (Ps 23/22,1). Iar el, în nemărginita lui milostivire, ne va copleși cu iubirea lui dătătoare de pace și mântuire.
Claudia Stan