Dacă n-am ascultat.

"Am plecat în lume cu gândul de a mă realiza. Plecau prea mulţi de vârsta mea pentru ca eu să rămân. În acelaşi timp, deja se întorceau unii şi realizările erau vizibile. Nu puteam să rezist unei astfel de tentaţii". Acestea sunt cuvintele pe care o tânără le-a folosit pentru a descrie începutul aventurii sale.

Aveam 16 ani, făceam parte dintr-o familie bună, numeroasă, dar cu posibilităţi materiale reduse. În casă, la noi, rugăciunea era rugăciune. Cu toţii ne spuneam în fiecare seară rugăciunea, în genunchi, în faţa unui crucifix vechi. În discuţiile cu noi, atât mama cât şi tata ne învăţau de toate. Se vedea în ei dorinţa de a avea copii bine educaţi, care să ştie să se descurce în orice moment.

Aceste greutăţi ne-au marcat şi pe noi, copiii. Personal, o apreciam pe mama pentru sacrificiile pe care le făcea şi pentru răbdarea de care dădea dovadă de foarte multe ori. Ţinea mult la aspectul moral al vieţii copiilor ei. Spunea: "Orice greşeală se plăteşte scump. Feriţi-vă să greşiţi!" Dar lipsurile, care erau din ce în ce mai evidente, pentru că noi creşteam, m-au marcat atât de mult încât, fără să mă consult cu altcineva, am aranjat să plec în străinătate, cu gândul de a lucra. Auzisem de la o prietenă că din când în când un domn caută tinere pentru a le ajuta să ajungă la muncă în străinătate. Când l-am văzut mi s-a părut destul de serios şi nu mi-a trecut nicidecum prin minte că are intenţii rele. Cu timpul i-am vorbit şi mamei despre dorinţa mea, bună de altfel, iar ea m-a sfătuit să-l întreb şi pe tata, care bineînţeles că s-a opus. Dar nu am ascultat. În mintea mea era ceva de genul: "Voi merge, voi câştiga bani şi-i voi ajuta pe ai mei să iasă din lipsuri". Realitatea însă avea să fie cu totul altfel. Am plecat cu acel domn, care mi-a promis că se va ocupa de toate. Gândul meu de a aduna bani, de a-i ajuta pe părinţii şi fraţii mei s-a spulberat. Am fost pusă să dansez într-un bar de noapte. Ştiam că sunt vinovată pentru că nu am ascultat. Acum plăteam preţul neascultării. Umilinţă amestecată cu impresia că sunt o simplă piesă de decor. Făcusem deja bătături la mâini şi la genunchi, din cauza unei bare în jurul căreia trebuia să dansez, iar banii pe care îi visam atât de mult trebuia să-i predau după fiecare reprezentaţie. Speram, totuşi, că într-o zi toate acestea se vor termina. Ştiam că sunt o victimă, dar una vinovată. Erau momente în care mă cuprindea disperarea, mă întrebam ce vor spune părinţii, care, între timp, bănuiam că sunt foarte supăraţi pe ceea ce am făcut. Cum voi mai avea curajul să-i privesc în ochi? În final, nu câştigasem nimic, ci doar libertatea. Am scăpat de coşmarul acelei bare, de privirile pline de sine ale celor pentru care dansam. Eram liberă! Nu-mi mai trebuiau bani. Voiam doar să-mi văd părinţii şi fraţii şi să-mi cer iertare pentru ceea ce făcusem, iar ei m-au înţeles. Au înţeles că intenţionasem ceva bun, dar nu-i ascultasem. Cu toată bunătatea, mama, nu s-a putut stăpâni şi mi-a spus că îmi trebuia ceva şi mai rău. Doar aşa aveam să primesc o lecţie pentru toată viaţa. Deja au început să-mi treacă bătăturile... (Mihaela)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba