Unitatis redintegratio

Să cunoaştem Conciliul Vatican II

La 11 octombrie 1962, după patru ani de pregătire intensă, papa Ioan al XXIII-lea a deschis la Roma Conciliul Vatican II. La deschidere au participat alături de cei 2.427 de părinţi conciliari şi observatori din partea Bisericilor ortodoxe, protestante şi anglicane. Conciliul a durat trei ani şi a aprobat 16 documente de o importanţă vitală pentru viaţa Bisericii Catolice (4 constituţii, 9 decrete şi 3 declaraţii). "Unitatis redintegratio" este unul din cele nouă decrete şi tratează problema ecumenismului.

Conciliul Vatican II s-a desfăşurat în patru sesiuni. Prima sesiune s-a deschis la 11 octombrie 1962 şi s-a încheiat la 8 decembrie 1962. Papa Ioan al XXIII-lea, care convocase conciliul, a murit la 3 iunie 1963. La începerea sesiunii a II-a, la 29 septembrie 1963, era un nou papă, Paul al VI-lea. În timpul acestei sesiuni sunt aprobate primele acte conciliare: constituţia liturgică "Sacrosantum Concilium" şi decretul despre instrumentele de comunicare socială "Inter mirifica". La 29 septembrie 1964 se deschide sesiunea a III-a, în urma căreia sunt promulgate constituţia dogmatică despre Biserică "Lumen gentium" şi două decrete: "Orientalium Ecclesiarum" şi "Unitatis redintegratio". Cea de-a IV-a sesiune este cea a promulgării majorităţii documentelor conciliare: două constituţii ("Dei Verbum", "Gaudium et spes"), şase decrete ("Christus Dominus", "Perfectae caritatis", "Optatam totius", "Apostolicam actuositatem", "Ad gentes", "Presbyterorum ordinis") şi trei declaraţii ("Nostra aetate", "Gravissimum educationis", "Dignitatis humanae"). La 8 decembrie 1965 papa a încheiat Conciliul, după o muncă de trei ani şi două luni.

Promulgat la 21 noiembrie 1964, decretul despre ecumenism "Unitatis redintegratio" se structurează în 30 de puncte, foarte importante pentru trăirea unităţii credinţei creştine. Decretul conţine o parte introductivă, trei capitole şi o concluzie.

În Introducere este reafirmată dorinţa unităţii Bisericii între toţi ucenicii lui Cristos. Biserica vrea să pună în faţa tuturor catolicilor ajutoarele, căile şi mijloacele prin care ei pot răspunde la această chemare şi la acest har dumnezeiesc: "Ca toţi să fie una după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21).

Capitolul I dezvoltă principiile catolice ale ecumenismului. Modelul şi principiul suprem al unităţii este unitatea persoanelor din Sfânta Treime. În continuare este prezentat raportul dintre fraţii despărţiţi şi Biserica Catolică. Bisericile despărţite nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii (cf. UR 3). Este explicată şi semnificaţia expresiei "mişcare ecumenică". Ea defineşte activităţile şi iniţiativele suscitate şi organizate în favoarea unităţii creştinilor.

Capitolul II trasează liniile directoare pentru exercitarea ecumenismului. Preocuparea pentru unitate priveşte întreaga Biserică şi vizează reînnoirea ei continuă. Convertirea inimii, unirea în rugăciune, cunoaşterea reciprocă, formarea ecumenică, modul de expunere a învăţăturii de credinţă şi colaborarea cu fraţii despărţiţi sunt puncte esenţiale în mişcarea ecumenică.

Capitolul III tratează despre raportul cu Bisericile despărţite. Este structurat în două secţiuni. Prima parte prezintă raportul cu Bisericile din Orient (despărţite în urma contestării formulelor dogmatice din primele secole), iar a doua parte raportul cu Bisericile din Occident, despărţite în urma Reformei din secolul al XVI-lea.

În Concluzie, părinţii conciliari îşi exprimă speranţa ca iniţiativele fiilor Bisericii să meargă mână în mână cu iniţiativele fraţilor despărţiţi, cu deschidere totală faţă de inspiraţiile viitoare ale Conciliului Vatican II.

Petru Tamaş