Impresii din misiuni

Cele patru tinere plecate în misiune în urmă cu doi ani, Mihaela Gal şi Monica Benedic (Coasta de Fildeş), Mihaela Gherghelucă şi Monica Bogdănel (Togo) s-au reîntors de curând în ţară şi au binevoit să împărtăşească cititorilor revistei câte ceva din impresiile lor.

"Trăind împreună aventura iubirii" - acestea au fost cuvintele pe care PS Petru Gherghel ni le-a adresat în ziua de 7 octombrie 2001 în cadrul sfintei Liturghii a tinerilor din catedrala "Adormirea Macii Domnului", când Biserica noastră locală s-a hotărât pentru prima dată să trimită laici în misiune. Şi pe bună dreptate, cei doi ani petrecuţi în Togo în mijlocul celor mici, dar nu numai, s-au dovedit a fi o adevărată aventură a iubirii. Se ştie sigur că viaţa ne rezervă momente de bucurie, dar şi de încercare. Însă, când ştii să te abandonezi în mâinile providenţei divine totul capătă un nou sens şi viaţa devine din ce în ce mai frumoasă. Fiecare zi de muncă începea cu surâsul de pe buzele copiilor, braţele deschise care te întâmpinau şi cuvintele de bun venit. Acestea îţi dădeau curajul de a înfrunta ziua în ciuda dificultăţilor pe care le întâlneam. Desigur, misiunea noastră nu s-a limitat numai la grădiniţa Surorilor Providenţei, dar am lucrat şi cu tinerii. Încetul cu încetul, am intrat în universul tânărului african unde am descoperit setea de a cunoaşte alte realităţi, dar şi dorinţa lor de a întâlni persoane care să-i asculte, să-i înţeleagă, să-i respecte ca fiinţe umane şi să-i sfătuiască într-o societate predominant poligamă, în care adolescentul este al nimănui. Nu puţine sunt cazurile în care la 14 ani trebuie să iei viaţa în mâini şi să fii tată şi mamă pentru fraţii mai mici, îngrijindu-te în acelaşi timp de mama sau bunica bolnavă. Pe lângă toate acestea, trebuie să te întreţii şi la şcoală. În ciuda dificultăţilor, tânărul mai are puterea să se oprească să-ţi ofere un zâmbet şi să te încurajeze. Este adevărat că societatea românească trece printr-o perioadă de tranziţie şi fiecare este preocupat pentru ziua de mâine. Oare africanul are mai puţine probleme, viitorul pare mai fericit sau plin de perspective? Ne îndoim. Ar trebui să învăţăm de la ei să surâdem şi să fim optimişti. Să ne abandonăm, aşadar, în mâinile lui Dumnezeu şi să trăim cuvântul vieţii. (Monica şi Mihaela, Togo)

Am început împreună aceeaşi "aventură a iubirii"; nu aveam prea multe de oferit, doar viaţa noastră de zi cu zi, trăită în mijlocul lor şi dragostea pe care o aveam faţă de cei aflaţi în suferinţă. Cei doi ani pe care i-am trăit împreună cu Surorile Providenţei, în Anonkoua-Koute, un cartier sărac de la periferia capitalei economice, Abidjan, au fost cei mai minunaţi ani din viaţa noastră. Trăind în mijlocul unor oameni atât de săraci şi de simpli, care în ciuda tuturor suferinţelor erau mereu cu zâmbetul pe buze, nu puteai rămâne indiferent. Pe lângă bolnavii în mijlocul cărora eram zi de zi, la centrul de sănătate, sâmbăta după-amiaza şi duminica dimineaţa (după Liturghia copiilor), făceam cateheză cu copiii care se pregăteau patru ani de zile pentru a primi Botezul şi prima sfânta Împărtăşanie. Nu a existat niciodată un moment în care să fi spus: "Vreau acasă", deoarece nu ne simţeam străine, dimpotrivă, acolo am găsit o mare familie care ne-a primit cu braţele deschise. Vă puteţi închipui că ne-a fost greu să ne întoarcem, lăsând totul în urma, iar dacă se spune că o dată plecat în Africa te îmbolnăveşti de o boală gravă "mal d'Afrique" adică "răul după Africa", este adevărat. A fost o experienţa care ne-a îmbogăţit atât pe plan profesional cât şi pe plan uman, dar mai ales pe cel spiritual. Ceea ce am putut oferi noi celor de acolo a fost foarte puţin în comparaţie cu ceea ce am primit. A fi misionar înseamnă a-ţi trăi viaţa de zi cu zi, după exemplul lui Cristos. Aceasta o putem face atât în ţară cât şi în ţările de misiune, important este să nu fim închişi în noi înşine, să încercăm să dăm mereu ce avem mai bun şi tot ceea ce facem să facem cu dragoste. (Mihaela şi Monica, Coasta de Fildeş)