Viaţa - darul Crăciunului

Pruncul Isus a fost încredinţat Familiei din Nazaret

I. Evanghelia vieţii - vestea cea bună a Crăciunului

Nici un dar şi nici o bucurie nu este mai mare decât viaţa. De ea depinde toată fericirea omului şi realizarea lui; fără ea nu este nici un alt bine şi nici o altă bucurie.

Crăciunul înseamnă vestea cea bună a vieţii. Crăciunul pentru creştini înseamnă proclamarea evangheliei vieţii.

În pruncul din Betleem admirăm viaţa consfinţită şi sigilată de însuşi autorul ei, de către Dumnezeu, izvorul şi dătătorul vieţii, care îmbracă chipul unui om, devine o fiinţă vie şi trăieşte printre noi.

Niciodată în timpul anului bisericesc nu răsună mai frumos şi mai puternic imnul vieţii decât la Crăciun; niciodată viaţa nu este mai frumoasă şi mai strălucitoare decât admirată şi proclamată în pruncul divin.

Creştinii fac pe drept cuvânt mare sărbătoare de Crăciun pentru că cinstesc viaţa în pruncul dumnezeiesc şi recunosc în el nu numai o binecuvântare pământească, ci şi o revărsare de daruri dumnezeieşti.

"Acum, spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa enciclică din 25 martie 1995 - Evangelium vitae, în zorii mântuirii naşterea unui copil este proclamată ca o ştire cu adevărat îmbucurătoare: «Iată vă vestesc o bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; astăzi vi s-a născut în cetatea lui David un mântuitor care este Cristos Domnul» (Lc 2,10-11)". Această bucurie mare este stârnită, generată, desigur, de naşterea Mântuitorului; dar Crăciunul, în acelaşi timp, dezvăluie şi sensul plin al naşterii oricărui om şi bucuria mesianică apare astfel ca fundament şi împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naşte (cf. In 16,21).

Prin urmare, Crăciunul nu este o simplă aniversare ca oricare alta, ci este sărbătoarea sărbătorilor, sărbătoarea vieţii, un dar dumnezeiesc manifestat pe deplin în pruncul Isus, născut pe pământ la împlinirea timpurilor. Acesta este nucleul sărbătorii şi sensul profund care ne face să tresăltăm de bucurie. De fapt, chiar cerul ne îndeamnă la o astfel de bucurie când îngerii vestesc păstorilor naşterea pruncului în ieslea din Betleem şi-i cheamă să cânte glorie, "mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă" (Lc 2,14), adică să fie slavă în cer lui Dumnezeu, iar pe pământ să fie şi să se instaureze adevărata pace şi bucurie.

Crăciunul este vestea celei mai mari bucurii întâmplată pe pământ, naşterea autorului vieţii, apariţia vieţii care se revarsă peste toţi ca un adevărat dar, nu numai natural, ci şi ca un mare dar ceresc. "Eu am venit ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (In 10,10), avea să declare Isus proclamând astfel evanghelia sa, cuvintele vieţii veşnice.

Când ne apropiem de pruncul Isus născut din Fecioara Maria şi-l admirăm în frumuseţea şi nevinovăţia lui, suntem invitaţi la o multitudine de reflecţii: ce este omul, ce valoare are viaţa, care este destinul şi demnitatea fiinţei umane, ce lecţie ne dă Crăciunul, ce pericole se pot abate peste omenire atunci când valorile supranaturale sunt uitate sau dispreţuite şi ce obligaţie le revine creştinilor, beneficiarii misterelor celebrate la Crăciun.

II. Demnitatea persoanei umane lângă ieslea din Betleem

Peste toate bucuriile legate de sărbătoarea Crăciunului şi de aspectele exterioare ale sărbătorilor Naşterii Domnului gândul la vocaţia omului şi a creştinului face ca toate motivele de bucurie să aibă consistenţă şi adevărată motivaţie. Omul se bucură de viaţă şi de o demnitate cu totul specială. Nimic nu o poate întrece. El nu numai că a primit de la Creator suflu din sufletul său şi alte daruri care îl aşază peste toate celelalte făpturi, ci a şi fost învrednicit cu însuşi dreptul de a fi părtaş la viaţa dumnezeiască şi deci de demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, o vocaţie supranaturală ce nu o poate avea decât omul.

Înălţimea acestei vocaţii dezvăluie măreţia şi preţul vieţii umane, chiar şi în faza ei temporară. Această chemare supranaturală subliniază, în acelaşi timp, relativitatea vieţii pământeşti, a omului. Într-adevăr, ea nu este ultima, ci penultima realitate a omului, o realitate sacră, care îi este încredinţată ca să o păstreze cu un profund simţ de responsabilitate şi să o ducă la perfecţiune în iubire şi în dăruire de sine însuşi faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi fraţi (cf. EV 2).

Chiar dacă în Sfânta Scriptură expresia "evanghelia vieţii" nu se găseşte sub aceste cuvinte, ea este prezentă în toate cărţile Vechiului şi Noului Testament şi reprezintă un aspect esenţial al mesajului biblic, fiind vestea cea bună încredinţată oamenilor.

Dumnezeu este Dumnezeul vieţii, omul a fost creat să se bucure de viaţă, moartea nu e lucrarea Creatorului, ci este doar o urmare a păcatului, a neascultării, iar pentru a fi învinsă şi înlăturată a fost nevoie de coborârea Fiului lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa oamenilor, care a luat trup şi sânge omenesc şi s-a făcut ca unul dintre oameni pentru a-i învrednici de bucuria veşnică a vieţii.

Această evanghelie a vieţii are un ecou profund şi convingător în inima fiecărei persoane, este înscrisă în însăşi firea naturală şi reprezintă o valoare sacră de la începutul şi până la sfârşitul ei, astfel încât nimeni n-o poate ataca şi nimeni nu o poate dispreţui, ea constituind bunul suprem şi primordial al omului.

Acest adevăr capătă, aşadar, adâncă valoare când "prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit sens cu fiecare om" (GS 22).

În zilele Crăciunului, întruparea Cuvântului veşnic ne arată că oamenii se bucură nu numai de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu "care atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut" (In 3,16), ci, în acelaşi timp, descoperă şi valoarea incomparabilă a fiecărei persoane umane, astfel încât se poate concluziona şi afirma cu întreaga Biserică şi cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea că evanghelia iubirii lui Dumnezeu faţă de om, evanghelia demnităţii persoanei şi evanghelia vieţii sunt o unică şi indivizibilă evanghelie (cf. EV 2).

La Crăciun ar trebui să pornească din toate inimile, atât ale creştinilor, cât şi ale tuturor oamenilor de bunăvoinţă, un strigăt puternic, prin care să fie proclamată viaţa, să fie apărat copilul şi bătrânul, cel nenăscut şi cel ce se află la capătul vieţii, să înceteze orice formă de violenţă asupra vieţii, orice conflict armat, orice război şi orice fel de nedreptate.

Să nu uităm

Atunci când sărbătorim naşterea pruncului divin şi ascultăm colindele care preamăresc viaţa, atunci când ne aflăm în faţa pomului de Crăciun, simbol al dăinuirii vieţii, n-ar trebui să uităm faptul că dreptul fundamental la viaţă le este negat atâtor fiinţe umane slabe şi lipsite de apărare, aşa cum sunt copiii pe cale de a se naşte; li se neagă dreptul de a se bucura de darul fundamental al vieţii, al existenţei pe această planetă.

Un dar aşa de mare nu poate şi nu trebuie să fie uitat. Crăciunul ne aminteşte şi proclamă locul fiinţei umane pe planeta noastră şi în marele univers al societăţii. Proclamând bucuria Crăciunului, proclamăm bucuria vieţii, evanghelia vieţii, iar o astfel de atmosferă ne obligă să ne îndreptăm spre Biserică, spre altar, spre iesle şi spre prunc.

Pruncul din iesle nu este altcineva decât Domnul Isus, Mesia, "pruncul care ni s-a dat, s-a născut pentru noi" (cf. Is 9,5). În el întâlnim "viaţa care s-a arătat", cum ne spune apostolul Ioan (1In 1,2). În acest mister se realizează întâlnirea lui Dumnezeu cu omul şi începutul drumului Fiului lui Dumnezeu pe pământ, un drum care va culmina cu jertfirea vieţii pe Calvar, pe cruce: prin moartea sa, el va învinge moartea şi va deveni pentru omenirea întreagă principiu de viaţă nouă (cf. EV 102).

După înviere "mielul jertfit" rămâne mereu "viu" şi poartă semnele pătimirii în splendoarea învierii. Numai el domină asupra tuturor evenimentelor istoriei: îi desface "peceţile" (cf. Ap 5,1-10) şi afirmă, în timp şi peste timp, puterea vieţii asupra morţii. În "noul Ierusalim", adică în lumea cea nouă spre care tinde istoria oamenilor, "moartea nu va mai fi, nici tânguire, nici strigăt, nici durere, pentru că cele dintâi au trecut" (Ap 21,4).

La această speranţă şi mângâiere ne cheamă sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea bucuriei naşterii Domnului, sărbătoarea vieţii.

Rolul sfânt al familiei

Viaţa pruncului divin a fost încredinţată Mariei şi sfântului Iosif. Ei au primit de la Dumnezeu această comoară, cea mai scumpă şi nobilă de pe pământ. Dumnezeu a orânduit acest lucru.

Orice copil este un dar al lui Dumnezeu încredinţat familiei, care găseşte în cei doi părinţi climatul fericit al iubirii, sanctuarul adevărat al vieţii şi leagănul natural al fericirii.

Viaţa pruncului primit şi crescut într-o familie reprezintă pecetea pusă de însuşi Dumnezeu venit pe pământ asupra celulei de bază a societăţii, asupra familiei. Familiile noastre ar trebui să vadă la Crăciun în peştera din Betleem modelul cel mai grăitor al misiunii lor.

Dumnezeu are nevoie de familie pentru a aduce pe pământ viaţa şi fericirea.

Familii, fiţi ceea ce sunteţi!, spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în "Scrisoarea către familii". Familii, fiţi fericite de alegerea ce v-a făcut-o Dumnezeu; fiţi ceea ce trebuie să fiţi: sanctuare pentru viaţă, leagăne de iubire.

Vă doresc Crăciun fericit lângă Familia din Nazaret!

Iaşi, 27 noiembrie 2003

Petru Gherghel, episcop de Iaşi