M-am oprit la timp

Recunosc că până să scriu acest articol mi-a fost foarte greu. De fapt, cred că nimeni nu are curajul să vorbească despre sine atunci când este vorba de probleme pe care le voi istorisi eu. Ceea ce m-a determinat a fost doar faptul că această revistă, la această pagină, constat că are din ce în ce mai multe mărturii vii, şi aceasta este foarte important.

Sunt tânăr, sunt unul care se pregăteşte pentru viaţa de familie. Nu ştiu când va fi aceasta, dar îmi place să cred că mă pregătesc, în ciuda a ceea ce vă voi spune în continuare.

Ca orice tânăr mi-am dorit şi eu o prietenă, iar ca să o am, mărturisesc că nu mi-a fost atât de greu. O ieşire într-o seară la una din discotecile din oraş mi-a rezolvat imediat dorinţa. Nu era ceea ce visam, dar nici nu era rău, era tocmai ceea ce mi se potrivea. Aşa am început să mă mândresc că am prietenă. Fiind crescut într-o familie, zic eu, profund creştină, am dorit să menţin această prietenie în limitele impuse de condiţia mea. Ştiam că în jur tinerii de o vârstă cu mine căutau prietenii doar pentru "consum". Deseori, de mulţi dintre ei eram apostrofat şi chiar marginalizat pentru că, spuneau ei, "nu ţin pasul" cu lumea de azi. Iniţial, chiar cea pe care eu o numeam şi era prietena mea avea aceleaşi păreri. După un timp am simţit cum în mine ceva se schimba. Nu mai eram omul de dinainte. Dacă în familie mă mai rugam din când în când chiar şi Rozariul, acum nu mai aveam nici timp, dar nici chef. Nici măcar părinţii nu mă mai înţelegeau. Îmi spuneau deseori că m-am schimbat şi nu ştiau de ce. Nu mai eram copilul docil de dinainte, atent cu cei care îmi făceau un bine, nu mă mai interesa nici măcar multele sacrificii pe care ei încă le mai făceau pentru mine. Sincer să fiu, observam toată această schimbare, dar nu puteam să mă opun în nici un fel. Ştiam că am fost ascultător de părinţi, că îi ajutam atunci când era cazul, eram respectuos şi atent cu toţi cei din jur. Deodată, aproape totul s-a schimbat. Ceva se întâmplase şi nu ştiam ce. Doream să fiu ca înainte, dar nu aveam putere să-mi revin. M-am hotărât totuşi ca în relaţia mea cu prietena să nu merg prea departe. Îmi era cunoscut că doar sacramentul Căsătoriei era acela care ne-ar fi dat dreptul să trăim şi să simţim şi altfel. În mintea mea erau clare aceste hotărâri, dar în practică simţeam că pierd teren. Cu fiecare zi mă apropiam parcă din ce în ce mai mult de prietena mea. Ne spuneam multe lucruri frumoase şi de multe ori ne vedeam deja soţ şi soţie. La toate acestea doar visam, pentru că în realitate mai trebuia să treacă ceva timp până să ajungem la căsătorie. Abia ne cunoscusem. Intensitatea prieteniei noastre a crescut atât de mult încât nici nu ne-am dat seama că nu mai aveam ce să ne spunem. Şi în această "muţenie" s-a produs inevitabilul. Atunci mi-am dat seama că trupul a depăşit pentru un moment puterea sufletului şi a minţii. În mine nu mai dicta mintea, ci trupul. Sigur, nu am ajuns prea departe, dar a fost suficient să mă trezesc. Atunci am realizat că lupta cu trupul întrece orice luptă de pe pământ, indiferent de natura ei. Şi m-am hotărât să lupt. Nu mi-a fost deloc uşor. În mine încă mai zăboveau teorii de genul: "Aşa e azi", "Nu sunt eu nici primul, nici ultimul"; "Trebuie să o cunosc şi în acest fel" şi multe astfel de gânduri.

Ştiu că mulţi tineri de azi vor râde de experienţa mea, mă vor crede un om slab, un "învechit", dar, credeţi-mă, mă simt un învingător. Am ajuns până pe malul prăpastiei şi m-am retras la timp. Mi-a fost greu, dar am învins şi ştiu că şi în viaţa mea de familie voi fi mereu un învingător. Prietena mea, viitoarea mea soţie ştie acest lucru şi acum luptăm împreună. (Edi)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba