Când un şomer se roagă...

Am 23 de ani de când lucrez într-o întreprindere până nu demult a statului şi de ceva timp a unui patron. În cei 23 de ani am avut ocazia să cunosc foarte multă lume, iar în privinţa meseriei am căpătat foarte multă experienţă. Nu-mi vedeam niciodată locul de muncă ameninţat de şomaj. Deja mă vedeam un pensionar care revine cu drag la fostul loc de muncă şi la foştii colegi. Dar a venit o zi în care cineva a anunţat că întreprinderea noastră se privatizează. La început cu toţii am crezut că e o glumă.

Într-una din zile, când ne-am prezentat la serviciu ni s-a spus: "De mâine întreprinderea nu va mai fi a statului, ci a unui patron".

M-am gândit imediat la copiii pe care îi aveam acasă. Un patron înseamnă restructurări, preferinţă pentru tineri, bani puţini, nesiguranţa locului de muncă. Am fost trimişi în şomaj aproape un sfert din muncitori. Astfel, după 23 de ani de muncă, iată-mă la poarta întreprinderii, cu cartea de muncă în mână şi cu posibilitatea luării de şomaj. Plângeam! Da, plângeam pentru că de acel loc de muncă depindea soarta copiilor mei.

Cine te mai angajează astăzi pentru ca după doi, trei ani să poţi ieşi la pensie? Ce au devenit fabricile şi întreprinderile noastre? Locuri de interese. Totul se tratează astăzi numai cu şi din interes. Omul a devenit doar un producător. Este bun atât timp cât produce. Când are deja o vârstă şi dacă mai este şi bolnav, este marginalizat! A doua zi, ştiam că nu o să mă mai trezesc de dimineaţă să vin la lucru. Trebuia doar să-mi fac dosarul pentru şomaj. În familie am devenit atât de irascibil încât ne certam deseori din cauza lipsurilor care au început să apară.

Regretam parcă tot binele pe care îl făcusem până atunci, inclusiv bănuţii pe care altădată îi dădusem la câte un cerşetor. La un moment dat am ajuns la concluzia că nu are rost să mă descurajez. Observam cum în familie lucrurile nu mai erau ca înainte. Ne certam des, iar motivul era evident, lipsurile.

Din şomaj nu mai puteam face faţă cheltuielilor, iar despre un nou loc de muncă nici nu se putea vorbi. Într-o zi, după o nouă ceartă cu soţia, mi-am zis: cearta nu duce la nimic; nu-mi asigură nici un loc de muncă, nici nu-mi măreşte şomajul, ba mai mult, mă înstrăinează de familie. I-am propus soţiei şi copiilor ca, în loc să ne certăm, să ne gândim împreună cum putem să ne descurcăm. De muncă nu mi-era frică, aşa că aş fi muncit oriunde. Ne-am hotărât chiar să facem o novenă de rugăciune. Aşa am mers zi de zi cu toţii la biserică, ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit. Nici nu am terminat novena, că atitudinea noastră a impresionat-o pe o persoană din biserică în aşa fel încât după Liturghie m-a oprit şi mi-a spus: "Cred că sunteţi de încredere. Aş avea nevoie de un om serios pentru pază la firma pe care o am, iar dacă soţia ar fi dispusă, avem fetiţa mai mică; rămâne singură acasă. Ce spuneţi?" A fost o adevărată binecuvântare. I-am mulţumit şi a doua zi ne-am prezentat la lucru. Rugăciunea ne-a ajutat să rezolvăm o problemă prin care, nu puţini sunt cei care trec astăzi. Dar, dacă de muncă nu-ţi este ruşine, se găseşte. Şi dacă se mai adaugă şi încrederea în Dumnezeu, totul se rezolvă. (Anton)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba