Ecclesia de Eucharistia

Enciclică despre Euharistie

Papa Ioan Paul al II-lea a publicat în seara zilei de 17 aprilie, în timpul Liturghiei Cinei Domnului, o enciclică pe tema Euharistiei. A 14-a scrisoare enciclică a papei Ioan Paul al II-lea urmăreşte să ofere o mai profundă reflecţie asupra misterului Euharistiei, în relaţia sa cu Biserica.

Primul capitol, "Misterul credinţei", explică natura de jertfă a Euharistiei, care, prin ministerul preoţiei, face prezent sacramental, la fiecare Liturghie, trupul "dat" şi sângele "vărsat" de Cristos pentru mântuirea lumii. Ea este, folosind cuvintele sfântului Ignaţiu de Antiohia, "medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii". Ca o promisiune a împărăţiei viitoare, Euharistia aminteşte de asemenea credincioşilor de responsabilităţile lor pe acest pământ.

"Euharistia edifică Biserica" este titlul celui de-al doilea capitol. Atunci când credincioşii se apropie de ospăţul sacru, nu numai că îl primesc pe Cristos, dar sunt primiţi şi ei de el. Pâinea şi vinul consacrate sunt forţa care generează unitatea creştină. Biserica este unită în Domnul ei, care, ascuns sub chipul speciilor euharistice, locuieşte în ea şi o edifică. Ea îl adoră nu doar în timpul sfintei Liturghii, ci tot timpul, preţuindu-l ca pe cea mai mare "comoară" a sa.

Al treilea capitol este o reflecţie asupra "Apostolicităţii Euharistiei şi a Bisericii". Aşa după cum realitatea deplină a Bisericii nu există fără succesiunea apostolică, la fel nu există Euharistie adevărată fără episcop. Cel care celebrează Euharistia acţionează în persoana lui Cristos; el nu posedă Euharistia ca stăpân al ei, ci este slujitorul ei pentru binele comunităţii celor mântuiţi. În concluzie, comunitatea creştină nu "posedă" Euharistia, ci o primeşte ca dar.

Aceste reflecţii sunt dezvoltate în capitolul următor, "Euharistia şi comuniunea eclezială". Biserica, în poziţia ei de administratoare a trupului şi sângelui lui Cristos pentru mântuirea lumii, respectă tot ceea ce Cristos însuşi a stabilit. Fidelă învăţăturii apostolilor, unită în disciplina sacramentelor, ea trebuie să manifeste în mod vizibil unitatea invizibilă care o caracterizează. Euharistia nu poate fi "folosită" ca mijloc de comuniune; ea presupune mai degrabă comuniunea care există deja şi o întăreşte. În acest context, trebuie subliniat angajamentul la ecumenism care trebuie să îi caracterizeze pe toţi urmaşii Domnului: Euharistia creează comuniune şi o edifică, atunci când este celebrată în adevăr.

"Demnitatea celebrării Euharistice" este subiectul celui de-al cincilea capitol. Celebrarea "Liturghiei" este marcată de semne exterioare menite să sublinieze bucuria care reuneşte comunitatea în jurul darului nepreţuit al Euharistiei. Arhitectura, sculptura, pictura, muzica, literatura şi, în mod general, orice formă de artă, demonstrează faptul că Biserica, de-a lungul secolelor, nu s-a temut de "risipă" pentru a mărturisi iubirea care o uneşte cu mirele divin. În celebrările de astăzi, este nevoie, de asemenea, de o redescoperire a sensului frumuseţii.

Al şaselea capitol, "La şcoala Mariei, femeia euharistică", este o reflecţie originală asupra surprinzătoarei analogii între Maica lui Dumnezeu şi Biserică. Maria, purtând trupul lui Isus în sânul ei, a devenit primul "tabernacol"; Biserica păstrează şi oferă lumii trupul şi sângele lui Cristos. Euharistia este dată credincioşilor pentru ca viaţa lor să devină un continuu Magnificat în onoarea Preasfintei Treimi.

"Concluzia" este angajantă: cei care doresc să meargă pe drumul sfinţeniei nu au nevoie de noi "programe". Programul există deja: este Cristos însuşi care cheamă să fie cunoscut, iubit, imitat şi proclamat. Implementarea acestui proces trece prin Euharistie. Aceasta se vede din mărturia dată de sfinţi. (După Catholica)