Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Sacramentul Spovezii reface acea comuniune cu Dumnezeu care s-a pierdut prin păcat. Omul are nevoie de iertare pentru că nu a fost fidel iubirii nemărginite a Domnului. Îşi recunoaşte greşeala şi vrea să fie mai responsabil. Forţa iubirii şi credinţei sale se exprimă prin încrederea necondiţionată în Dumnezeu care este mai mare decât însuşi păcatul său.

Suntem în timpul Postului Mare... Noi, oamenii, suntem cu toţii supuşi greşelii, dar dacă nu recunoaştem acest lucru, întâlnirea cu providenţa nu mai poate avea loc. Dacă atunci când am greşit, am făcut-o - mai mult sau mai puţin - din proprie iniţiativă, trebuie să avem curajul să ne recunoaştem vina care totuşi ne aparţine. Voinţa liberă care ne-a fost dăruită de către Dumnezeu înseamnă şi mărturisirea păcatelor...

Recunoaşterea greşelilor, pe cât de dificil ni se pare nouă acest lucru, pe atât de plăcut îi este lui Dumnezeu, care ne oferă prin mărturisire răscumpărarea.

Momentul intrării noastre (a fiecăruia dintre noi) în confesional nu trebuie să fie unul al ruşinii faţă de preot, sau faţă de noi înşine, ci momentul în care ne înălţăm inima spre Isus pe care l-am răstignit.

Recunoaşterea păcatului este considerată a fi un privilegiu: acela de a-l întâlni pe Dumnezeu, cel care iartă, singurul care ne poate ierta.

Noi am fost binecuvântaţi de către Dumnezeu cu ascultare, iubire şi conştiinţă.

Ascultarea presupune calea care trebuie urmată pentru a ajunge în paradis. Iubirea va presupune, la rândul ei, cunoaşterea adevărului, prin care noi încercăm să ne păstrăm dreaptă credinţa, iar conştiinţa va fi ea însăşi raportul nostru cu viaţa şi cu Dumnezeu. Toate aceste lucruri nu pot însemna nimic, decât luate împreună.

Oameni fiind, nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem că am greşit: nu de fiecare dată reuşim să urmăm "îndemnul" enunţat mai sus - "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa".

Atunci când ne "pierdem" credinţa, ascultarea faţă de Creator, nu trebuie decât să ne recunoaştem nimicnicia şi să păşim, alături de conştiinţa noastră, în confesional. Abia atunci vom deveni fiii pierduţi ai lui Dumnezeu, pe care el îi va ierta şi îi va chema la masa sa, pe care apoi îi va hrăni cu trupul şi cu sângele său, dăruite nouă în fiecare zi pe altar, în clipa jertfei supreme.

Să fim, aşadar, demni de ospăţul pe care el ni-l oferă cu atât de multă iubire, în fiecare clipă a existenţei!... Să fim demni de iertarea pe care Atotputernicul ne-o va oferi! De ce ne pierdem timpul cu micile plăceri ale vieţii, când există iertare, ba chiar mai mult, când există făgăduinţa unei vieţi mai bune şi mai curate, când există iubire?

Să ne plecăm deci capetele şi să privim mai întâi spre noi înşine, apoi să privim spre cer şi să mărturisim, fiecare dintre noi, într-un singur glas: "Iartă-mă, Doamne, pentru că am păcătuit!..."

Augustin Roşu

de Elissa Ihlenfeld

Îmi deschid ochii
şi privesc crucea.
Acolo îl văd pe Domnul meu,
pe Fiul lui Dumnezeu.
Îi aud strigătele
şi îi simt durerea,
şi încep să suspin.
Dar el îmi spune blând
"Copilul meu, nu plânge,
nu vărsa nici o lacrimă,
eu fac asta pentru tine,
căci te iubesc.
Mergi şi fii liber,
şi spune vestea cea bună
că Isus, Fiul lui Dumnezeu,
a murit pe cruce pentru tine".

Traducere de Ovidiu Bişog