Ştiu că mama m-a iertat

Este luna martie, lună în care cuvântul mamă este la loc de cinste. Este luna femeilor în general şi a mamelor în special. Este o ocazie potrivită pentru a reflecta asupra a ceea ce înseamnă acest mister, care este mama. Fiinţa cea mai dragă de pe pământ, cea care ne-a dat şansa să intrăm în această lume, care este alături de fiii ei în momentele vieţii, merită să primească partea care i se cuvine: respectul şi iubirea noastră, a copiilor. Dar... şi aceasta mi s-a întâmplat şi mie, nu mereu dăm acestei persoane respectul pe care îl merită. Sunt atâtea ocazii prin care, prin ceea ce facem, mai degrabă stoarcem lacrimi decât să o facem fericită. Iar mama, din iubire, cunoscându-ne bine, ne înţelege şi ne iartă.

Am crescut ca oricare copil sub grija deosebită a părinţilor mei, în mod special a mamei, care nu a scăpat nici un moment fără să mă înveţe ceva. De multe ori era fericită că mă are, dar alteori, prin problemele pe care i le făceam, o duceam la disperare. Am găsit-o de multe ori plângând. Era de fapt ultima ei soluţie. Pot să spun că atunci când o vedeam astfel mai încercam să las de la mine, mă cuminţeam cu alte cuvinte, dar apoi uitam ceea ce promiteam şi o luam de la capăt. Eram şi uşor influenţabil. Prietenii ştiau de acest defect al meu şi profitau cât puteau. Cu toate acestea, la şcoală eram un elev bun. Învăţam destul de bine şi-mi plăcea în mod deosebit biologia şi chimia, de aceea am fost sfătuit să dau la medicină. Ideea mi-a surâs şi m-am apucat mai serios de învăţat. Am terminat liceul, apoi am dat la medicină. Încet, încet, relaţiile mele cu părinţii s-au mai răcit. Viaţa de student presupunea alte priorităţi. Când totuşi ne întâlneam, problema cea mai des discutată era cea referitoare la viaţă. Eu învăţam din punct de vedere ştiinţific şi consideram că e o problemă a fiecărei persoane în parte. Mama mă învăţa că viaţa e darul lui Dumnezeu, iar noi, ca oameni, nu avem voie să profităm de trupurile noastre, fără a ţine cont de intenţia Creatorului. Uneori ne şi certam din cauza unor astfel de discuţii. Eu vedeam problemele şi din punctul de vedere al tinerilor de astăzi; mama, dacă e să ţin cont de acest lucru, era considerată "în urmă".

Aşa s-a făcut că după o perioadă anume de pregătire trebuia să facem un stagiu şi la maternitate. Bineînţeles, abia aşteptam! Eram destul de curios să văd cum apare un copil pe lume. Mai întâi ne-am pregătit teoretic, o ocazie pentru mine cum nu s-a putut mai potrivită să-mi revizuiesc concepţiile despre viaţă. De data aceasta în mintea mea s-a creat o nebuloasă. Ştiinţific vorbind, noi, oamenii, putem da, nu viaţa, ci suportul pentru viaţă, adică trupul. Viaţa rămâne totuşi rezervată lui Dumnezeu. Ştiinţa, cu toată avansarea ei, nu poate explica în totalitate misterul vieţii. Iată-ne aşadar în sala de naşteri. Am fost numit coordonator direct pentru cazul la care aveam să participăm. A fost adusă pacienta, o femeie care era la a cincea naştere. Dar ce credeţi? Am putut să rezist? Durerea ei m-a impresionat atât de mult, încât în acel moment a avut loc în mine o adevărată transformare. Imediat m-am gândit la mama mea. Tot la fel mă adusese pe lume, tot în astfel de dureri. Am ajuns acasă profund transformat şi în mod instinctiv am sărutat mâna mamei cerându-i în acelaşi timp iertare pentru tot răul pe care i-l pricinuisem până atunci. A fost un gest pe care l-a meritat din plin. Nu puteam să reacţionez altfel. Durerea acelei femei, mamă a cinci copii, m-a impresionat. Cu câtă durere este adus un copil pe lume! Şi cât de mult mărim noi, copiii, această durere a mamelor noastre. Şi sunt convins, mamele noastre nu aşteaptă mult de la noi. Aşteaptă doar respect, pentru că iubirea o dau ele. I-am povestit mamei cele întâmplate la maternitate, iar ea m-a mângâiat pe obraz şi mi-a spus: "Dacă ţi-aş fi spus eu prin câtă durere am trecut ca tu să fii în această lume, nu m-ai fi crezut, mi-ai fi răspuns că sunt "în urmă", aşa cum mi-ai spus de multe ori. Acum ai văzut cu ochii tăi ce înseamnă viaţa, dar încă nu ştii cu adevărat ce înseamnă durerea unei mame şi nu vei şti niciodată".

I-am promis atunci că o voi respecta mereu şi în viitoarea mea activitate de medic voi fi în slujba vieţii. M-a îmbrăţişat şi m-a asigurat că îmi va rămâne mereu aproape. Ştiam că prin acest gest m-a iertat pentru tot ceea ce făcusem rău până atunci. Mare mister şi mamele acestea! (Adrian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba