Amintiri din misiune
Priviți în imaginea de mai sus panorama capitalei Kenyei, Nairobi, care numără circa patru milioane de locuitori. În centru te poți simți ca și în unul din marile orașe ale Europei. Mahalalele acestei metropole în care se îngrămădesc cam două treimi din locuitorii capitalei, nu au termen de comparație. Pe turistul care dorește să vadă Kenya de obicei nu-l interesează să vadă decât ceea ce îi încântă ochiul și-i satisface curiozitatea. Misionarul, în schimb, merge mult mai departe și vede, peste frumos și interesant, mizeria, iar în mizerie pe cel mizerabil și în cel mizerabil pe cel ce s-a despuiat de strălucirea dumnezeirii pentru a se face ca unul dintre noi.
Dacă ar fi să-i privim pe misionari doar din perspectivă umană, am putea afirma, fără teama de a greși, că sunt oameni a căror sensibilitate exagerată și nestăpânită i-a făcut să lase totul și să plece în acele regiuni unde oamenii suferă mai mult și nu este cine să le vină în ajutor. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de o slăbiciune umană în fața căreia ei nu au putut rezista.
Într-o zi din luna mai a anului 1999, pe când mă aflam la Nairobi, am fost invitat de un preot misionar din Padova, pe nume don Diego, să vizitez un cartier periferic al capitalei unde își avea locuința și câmpul de activitate cel mai cunoscut misionar italian, Alessandro Zanotelli.
În limbajul local, cartierul se numește Korogocho și s-ar traduce prin amestecătură sau ghiveci. Ceea ce am putut vedea acolo pe parcursul vizitei de aproape trei ore este indescriptibil. Aș vrea doar să vă spun ceea ce mi-a povestit unul dintre misionarii de pe teren. Cu puțin timp în urmă, sosise din Italia un om bogat care, auzind și văzând la televizor situația grea a populației din acest cartier al capitalei Nairobi, s-a decis să vină pentru o lună în Kenya și să-i ajute el personal. După ce a văzut cu ochii lui mizeria de nedescris din Korogocho a rămas așa de șocat încât nu a mai putut dormi deloc. După trei-patru zile, a fost sfătuit de medici să renunțe la planul său și s-a întors acasă.
Pe fondul exemplului de mai sus, aș îndrăzni să afirm că misionarii nu sunt animați doar de sentimente umane puternice cărora nu le pot rezista, ci întăriți de convingerea plină de credință că în cei săraci îl văd și îl slujesc pe Cristos.
Cel purtat de sentimente pur umane se gândește ce să-i dea săracului, ce să-i ofere, pe când cel animat de sentimente creștine vede mult mai departe și știe că și în cazul în care s-ar afla în fața săracului cu mâinile goale, tot ar avea ceva să-i dea și încă ceva mult mai prețios decât un lucru, s-ar oferi pe sine însuși.
Misionarul înainte de a da, trebuie să se dea; el trebuie să primească pentru a ști să dea. Săracii cer în primul rând să li se dea dreptul de a vorbi, de a se plânge, de a se confesa și descărca și doar într-o a doua fază acceptă să li se dea ceva.
Pe mine nu m-ar mira dacă aș auzi un misionar spunând: "Mi-am dat seama că dacă nu reușesc să mă dau săracilor pe mine însumi, orice le-aș da, ar echivala cu nimic. Pâinea fără un zâmbet ucide, în schimb, pe fondul unui surâs, ea dă viață".
Pr. Pavel Chelaru