De ce n-am stat?

"Binecuvântează, Doamne, casa în care noi intrăm şi revarsă peste dânsa haruri multe, te rugăm". Acestea sunt cuvintele pe care an de an le-am auzit din gura păstorilor noştri atunci când veneau cu binecuvântarea caselor. Am spus că le auzeam, dar nu de acolo de unde s-ar fi cuvenit să le aud, ci, poate o să râdeţi, dar aceasta e realitatea, le auzeam din podul casei. Da, nu am stat niciodată de când sunt căsătorit, până anul acesta, să primesc preotul cu binecuvântarea casei.

Îmi era frică, dar nu ştiu de ce. Prezenţa preotului în casă mă depăşea. Ideea că trebuie să-l aştept cu lumânarea aprinsă, să stăm în genunchi atunci când vine, mă îngrozea. Frica pe care o invocam atunci când era vorba de un astfel de eveniment s-a transformat, puţin câte puţin, în invidie. Nu puteam să suport ca altcineva să fie primit mai bine decât mine în casa mea. Era şi acesta un orgoliu al meu. Iniţial, eram hotărât că nu vreau să văd picior de preot în casa mea, dar l-am acceptat de ochii vecinilor, în faţa cărora m-aş fi făcut de ruşine dacă nu-l primeam. Ei oricum nu ştiau că eu nu sunt prezent. Era casa mea şi nimeni nu avea voie să hotărască ce trebuia să fac. Insistenţele soţiei s-au transformat, de multe ori, în adevărate scandaluri. De acolo din pod, pentru că auzeam tot ce se discuta, mă mira modul în care soţia motiva lipsa mea, chiar dacă preotul spunea că nu am fost nici anul trecut şi nici măcar nu mă cunoaşte. De altfel, soţia ştia că după plecarea preotului va rămâne tot cu mine, de aceea nici nu avea curajul să spună adevărul. Cât de nesocotit am putut să fiu! De fapt, ce rău ar fi putut să-mi facă preotul? Într-un an, îmi amintesc că, ascuns fiind, am dat peste nişte coşuri din pod şi s-a făcut un zgomot atât de mare, încât preotul a întrebat-o pe soţie ce se întâmplă. Dacă ar fi recunoscut, nu ştiu ce m-aş fi făcut, dar, fiind parcă în gând cu mine, a spus că e zăpada de pe casă care cade. Fireşte, i-am spus că s-a descurcat bine, ceea ce era şi adevărat. Ultima dată când m-am ascuns, şi aceasta a fost acum doi ani, în timp ce preotul se ruga împreună cu cei din casă, mi-a venit o idee. Mi-am spus că la anul voi sta, ba mai mult, îl voi întâmpina eu cu lumânarea aprinsă, dar îi voi cere să-şi motiveze prezenţa în casa mea. Mă gândeam că aşa-zisa binecuvântare a casei nu ţine. Voiam o motivaţie mai serioasă. Acum râd de ceea ce era în mintea mea atunci, dar aceasta este realitatea. A venit şi momentul pe care îl aşteptam. Eram hotărât ca de data aceasta din două cuvinte, să-l "desfiinţez", dar nu a fost să fie aşa. Când mi-a călcat în curte şi împreună cu cei ce îl înconjurau au început să cânte: "Binecuvântează, Doamne, casa în care noi intrăm...", m-a dezarmat. Ba, mai mult, după terminarea rugăciunii, la care soţia şi copiii au răspuns impecabil, mi s-a adresat spunându-mi că îi face plăcere să mă cunoască, de mult doreşte să mă vadă şi mă felicita pentru primirea creştinească pe care i-o făcusem. Cât despre modul deschis şi vesel cu care mi se adresa, ce să mai spun? M-a captivat! Dacă până atunci îl vedeam ca pe un intrus în propria mea casă, ca pe un fel de funcţionar care vine să strângă impozitul, acum nu numai că îmi înţelegeam familia pentru primirea respectuoasă pe care i-o făcea, dar îmi reproşam atitudinea pe care am putut s-o am până atunci. Acel om a venit în numele lui Dumnezeu şi a făcut-o în fiecare an, iar eu, tot în fiecare an, mă ascundeam de binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o primeam prin el, prin acel preot pe care eu l-am descoperit acum ca fiind atât de "simpatic". La plecare mi-a spus că vrea să mă mai vadă, iar dacă voi fi perseverent mă va coopta în comitetul bisericesc. Nu ştiam ce înseamnă, dar mi-a plăcut propunerea, aşa că am acceptat-o. Astăzi sunt în comitetul bisericesc şi cânt şi eu: "Binecuvântează, Doamne, casa în care noi intrăm...". Oare de ce m-am ascuns până acum? (Vasile)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba