Pânza de păianjen

Când se vorbeşte astăzi despre "Isus părăsit", imediat se merge cu gândul la carisma Mişcării Focolarelor, care vede în strigătul lui Isus de pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46; Mc 15,34), momentul în care Isus se goleşte chiar de Dumnezeu. E o părăsire reală pentru umanitatea lui Isus, fiindcă Dumnezeu îl lasă în starea în care se află, fără a interveni. În acelaşi timp e o părăsire ireală pentru divinitatea sa, pentru că, fiind Dumnezeu, Isus este una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi nu poate să fie despărţit, chiar dacă se distinge de ei. Aceasta însă nu mai e durere, ci iubire. Dar nu despre această mişcare este vorba, ci de cu totul altceva.

Într-una din zile, privind prin camera în care locuiesc, am constatat că pe crucifixul meu se depusese o mare pânză de păianjen. Era acolo, probabil de mult, dar nu o văzusem. Multele mele preocupări m-au făcut să fiu atentă la alte amănunte, nicidecum la crucifixul din camera mea. Pânza de păianjen pe care o descoperisem m-a pus pe gânduri. Nu am considerat-o un semn al lipsei mele de interes pentru curăţenie. Era curat şi-mi place curăţenia. Prezenţa ei acolo m-a făcut să mă gândesc la altceva: "De când nu am mai îngenuncheat eu în faţa crucifixului din camera mea pentru a mă ruga?" Măcar aşa aş fi putut descoperi acea pânză de păianjen. Şi dacă sunt sinceră cu mine, această pânză de păianjen s-a aşezat şi peste viaţa mea. Altădată treceam mai uşor peste multe lucruri, chiar peste defectele altora, astăzi încerc să cântăresc totul. Dacă altădată mă angajam foarte uşor la o iniţiativă, astăzi, mai întâi fac calcule, apoi fac ceea ce este de făcut. Nu mai sunt dispusă să mă jertfesc ca atunci când rugăciunea mea era rugăciune. Constat că şi peste familia mea s-a pus pânza de păianjen. Relaţia mea cu soţul şi cu copiii de mult nu mai este împrospătată cu nimic. Parcă ne cunoaştem de o viaţă întreagă şi în puţinele momente din zi când ne vedem nu prea avem multe să ne spunem. Preocupările noastre pentru slujbă au făcut ca relaţia dintre noi să se răcească. Şi copiii simt acest lucru, dar pentru că sunt deja mari, considerăm că înţeleg situaţia. Rugăciunile noastre se reduc la un simplu "Tatăl nostru", şi acela spus în grabă, deoarece avem atâtea de făcut. Constat că am pus preocupările noastre înaintea lui Dumnezeu, iar pânza de păianjen este un semn. Consider că Dumnezeu m-a făcut să-mi arunc privirea spre crucifix pentru a vedea pânza, ca mai apoi să mă pună pe gânduri să-mi văd "pânza de păianjen" care mi s-a aşezat de mult şi peste suflet. Mi-a lipsit rugăciunea şi aceasta m-a determinat să mă îndepărtez atât de mult de Dumnezeu. Pânza de păianjen este un semn care vorbeşte de la sine. Acel obiect e părăsit. Şi crucifixul meu se afla într-o astfel de situaţie. Era părăsit şi la propriu şi la figurat. L-am lăsat pe "Isus părăsit". Acum, după ce am avut grijă să şterg bine pânza de păianjen, după ce l-am descoperit pe "Isus părăsit" m-am oprit o clipă şi la sufletul meu. Descoperindu-l pe Isus mi-am descoperit şi sufletul, l-am descoperit din nou pe Dumnezeu şi acest fapt se vede şi în viaţa mea. Le-am vorbit copiilor despre întâmplarea prin care trecusem şi, fără să se ferească, după un timp mi-au spus că şi în camerele lor era la fel.

Mi-am dat seama că prin atitudinea mea îi influenţasem şi pe ei. Nu mă mai văzuseră de mult în rugăciune şi au abandonat-o şi ei. De aici am mai tras o concluzie: am învăţat că, făcând curat pe jos, trebuie să-mi arunc o privire şi pe sus. S-ar putea să fie păianjeni. În relaţiile mele cu lumea, cu oamenii, cu cele materiale, trebuie să-mi arunc ochii şi pe sus, adică să mai privesc şi cerul. Aşa va fi curat cu adevărat în sufletul meu. Numai aşa va fi curat cu adevărat în camera, în familia, în casa mea. (Elena).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba