Dascălii, "domnii" timpurilor noastre

Câte lucruri frumoase nu se pot spune despre credincioşii satelor noastre catolice; la fel cum, din nefericire, se pot spune şi lucruri mai puţin bune. Eu vreau să prezint aici un fapt bun şi îmbucurător.

Totul porneşte de la o inspecţie la şcoala unui sat de pe valea Siretului, unde am avut ocazia să vin în contact cu profesori şi elevi, în primul rând cu o profesoară de religie. Ea îmi aduce acut în memorie imaginea studenţilor unei facultăţi de teologie-didactică ce acum nu mai funcţionează, deşi legal încă există. Şi instituţiile sunt creaţii ale timpului şi ca atare supuse vicisitudinilor aceluiaşi timp care, implacabil, scandează mersul lor, ascendent sau descendent, sau, mai grav, le cântă cântecul de lebădă. În învierea speranţelor, s-a dat undă verde şi profesorilor de religie, adică acelora care în cadrul şcolii şi în colaborare cu Biserica şi-au propus să lumineze minţile tinerelor vlăstare ale solului nostru moldovenesc. Câte visuri şi speranţe şi-au făcut pe băncile facultăţii mai sus amintite aceşti dascăli, ieşiţi din casele noastre sărăcăcioase şi simple (acum e moda şi mania aşa-ziselor vile) pentru a îmbogăţi şi înnobila mintea copiilor diecezei noastre!

Dascălii aceştia îmi aduc aminte de domnul Andrei Constantin din satul meu natal. Când îl întâlneam prin sat, treceam pe lângă el cu emoţie şi cu un anumit respect sacru. Lumea vorbea despre el cu admiraţie, alegându-şi cuvintele, studiindu-şi gesturile, cântărindu-şi expresiile. El era domnul prin excelenţă, pe care în crepusculul vieţii, în perioada de control şi manipulare comunistă, noi toţi îl respectam, căci el era "domnul"; toţi ceilalţi învăţători şi profesori erau tovarăşi, tovarăşe..., dar el era domnul!

Acum am în faţă o nouă profesoară de religie. Ea nu l-a cunoscut pe domnul Andrei. Cred însă că în copilăria ei a cunoscut alte chipuri din icoanele neconsacrate ale istoriei noastre. Şi ea a prins şi a fost prinsă în vârtejul vânturilor reci şi roşii atee din trecutul recent. Şi ea se află acum, ca noi toţi, la răscrucea unor drumuri roşii şi albe, adică criptocomuniste şi creştine, credincioase. Lumea noastră duce acum lipsă de dascăli, răvăşită de iluzii şi speranţe deşarte, alergând după bani şi bunăstare, dar mai puţin sensibilă la cel de la care vine orice adevărată bunăstare. Dascălul riscă să se devalorizeze, să devină în ochii proprii şi ai celorlalţi un simplu funcţionar, un laic într-o lume laicizată. Pe vremea bunicilor mei, multă lume era analfabetă, iar mintea umană trăia încă în întunericul ignoranţei şi al neputinţei. Acum, televizorul ne spune totul imediat, ne oferă orice voim; lumea se crede stăpână pe situaţii, căci ştie ce se petrece şi aici şi pe celelalte meridiane... iar dascălul nu prea mai are ce spune nou şi interesant. Ştim când începe o telenovelă, un film sau un meci. Totul e trecut în program, iar neprevăzutul este eliminat. Figura "magică" a personajului numit dascăl a dispărut, iar sacrul din figura lui s-a evaporat. Totul este cunoscut, cântărit, evaluat şi apoi clasat. Mulţi din tinerii de astăzi, ba chiar şi mulţi adulţi, "stăpâni pe situaţie", mi se par însă nişte prometei îmbrăcaţi în zdrenţe, iar în mâini nu au focul sacru, ci un imens nimic.

Am impresia, aşadar, că unul dintre rolurile fundamentale ale dascălului contemporan (mă refer la profesorul de religie) nu e acela de a le spune lucruri noi copiilor sau poveşti frumoase şi înduioşătoare, ci de a explica în mod clar şi pe înţelesul tuturor cum arată lumea noastră de astăzi, ce lumini şi umbre o cuprind, de unde vine şi încotro se îndreaptă, sau încotro ar trebui să se îndrepte, iar în măsura posibilului să o conducă spre destinaţia justă, adică spre Dumnezeu, acelaşi ieri, astăzi şi totdeauna. Trebuie să găsim, aşadar, calea pentru a "sacraliza" din nou persoana dascălului şi mesajul său. Nu cred că vreodată carcasa şi ecranul anonim (fie el şi supertrinitron) al televizorului vor reuşi să suplinească misterul sacru ce trebuie să iasă din mintea şi gura dascălului, a acelui om matur şi convins de crezul şi misiunea lui, care nu e o misiune oarecare. Misiunea lui este o vocaţie! Iar vocaţia e ceva venit de sus, din cer, de la Dumnezeu! În răvăşirea timpului nostru, alături de preot, el trebuie să fie coloana de rezistenţă a clădirii şi farul ce luminează, punctul ferm şi centrul de orientare al comunităţii, al parohiei, al şcolii. El trebuie să redevină "domnul"!

Revenind la cazul concret, trebuie să spun că mi-a plăcut clasa pe care profesoara de religie a amenajat-o. Se vede imediat că este familiarizată cu ordinea şi curăţenia. Este o femeie şi o mamă credincioasă. Pe pereţii clasei sunt materiale didactice; este prezent însă şi Dumnezeu şi sfânta sa Mamă în icoane mai mult sau mai puţin reuşite, aşa cum e prezentă şi imaginea bisericii din sat. Sunt ancore ale credinţei şi virtuţilor, lumini ale minţilor noilor generaţii. Şcoala aceasta, ca mai toate şcolile româneşti, este sărăcăcioasă, necesită reparaţii, amenajări ale spaţiilor exterioare, dotări şi modernizări didactice. În sărăcia şi neputinţa ce le citeşti uşor pe pereţi, săli de clasă sau spaţii exterioare vezi mentalitatea şi modul de funcţionare al unui stat, al instituţiilor de învăţământ care nu ştiu să preţuiască templele spiritului. Pe de altă parte însă, acelaşi stat a ştiut cu o măiestrie şi rapiditate diabolice să ridice "Caritas"-uri, "FNI"-uri şi bănci ce-ţi farmecă ochii şi-ţi iau minţile, unde rapacitatea şi corupţia i-au învins, i-au înşelat amarnic pe cei dornici de câştiguri mari, imediate şi necinstite. Pe cât de repede au apărut, tot la fel de repede au şi dispărut..., însă şcolile noastre sărăcăcioase au rămas. Ele sunt pline de copii curăţei, îmbrăcaţi, e adevărat, cam mulţi, la "second hand" şi la bazar. Mă gândesc că aceştia sunt viitorul ţării şi al Bisericii, însă trebuie şi să nu uit că directorul, ca şi parohul, ştiu că numărul naşterilor este mai mic decât cel al deceselor, adică vom avea doi bunici la un nepoţel, iar mie îmi vine în minte din cartea de citire chipul unui bunic ce avea pe braţe doi nepoţei ce se jucau cu barba lui albă şi venerabilă.

Cine ştie ce timpuri vor mai veni?! Oricum, nu aş dori să trăiesc într-o lume "îmbrăcată" la bazar şi "second hand"-uri. Deocamdată ceea ce constat e faptul că aceşti copii sunt aici şi învaţă; profesoara este aici, de aici, adică localnică, şi pare hotărâtă să-şi facă datoria, să fie o doamnă (apropo de domnul Andrei). M-a surprins plăcut faptul că din sat există un staff aproape complet al şcolii şi cred că ei, mai mult decât oricare altul venit din altă parte, ştiu mai bine de ce au nevoie copiii lor, căci poartă în însăşi fiinţa lor bucuriile şi speranţele, visurile şi planurile lumii în care s-au născut şi în care trăiesc.

Mă doare faptul că aceste temple ale spiritului pot să redea prea puţin în exterior frumuseţea, splendoarea şi măreţia Spiritului. Cred că a venit timpul ca spiritul catolic al ordinii, al credinţei, al coerenţei faţă de scara adevăratelor valori să îşi spună cuvântul şi în şcoli. Dacă şcoala nu are fonduri, dacă Statul român mai mult îi jupoaie decât să îi ajute pe cetăţeni, cred că a sosit momentul ca misiunea dascălului creştin să fie analizată cu toată seriozitatea. În mod inteligent, coerent şi sistematic Biserica trebuie să ajute, să sprijine ascensiunea spirituală a acestui plăsmuitor al cugetelor, al conştiinţelor copiilor şi tinerilor noştri. Cum va putea el să transmită altora focul sacru al luminii cereşti, al credinţei şi al unei vieţi sfinte, dacă el însuşi nu va fi ajutat să trăiască şi să lucreze într-o atmosferă de lumină şi sacralitate? Şi cine altcineva îi va oferi această haină sublimă, dacă nu Biserica?!

Mare şi sfântă este misiunea dascălului! Dascălii, "domnii" timpurilor noastre, se întreabă cu suficientă maturitate şi conştiinciozitate despre vocaţia lor, despre măreţia şi exigenţele ei? Iar noi, toţi ceilalţi, suntem convinşi de importanţa vocaţiei lor? Între icoanele istoriei noastre vom reuşi să găsim în viitor, alături de chipul părinţilor şi preoţilor noştri, şi chipul luminat al dascălilor noştri?

Pr. Emil Dumea