O experienţă unică

Interviu cu misionarele românce

Duminică, 7 octombrie 2001, în cadrul sfintei Liturghii pontificale din catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, patru tinere (Mihaela Gal, Monica Benedic, Mihaela Gherghelucă şi Monica Bogdănel) au primit binecuvântarea în vederea plecării ca misionare voluntare laice în Coasta de Fildeş (primele două) şi respectiv Togo (ultimele două). Sosite în ţară pentru a-i vedea pe cei dragi, au fost rugate să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii revistei "Lumina creştinului".

Unii spun că Africa este departe de Dumnezeu. Cum stau lucrurile?

Trăind alături de ei, am constatat un simţ al sacrului, al divinului foarte profund. Indiferent de imaginea pe care o au despre Dumnezeu sau de numele cu care îl adoră, el este întotdeauna fiinţa supremă, Creatorul vieţii şi singurul care poate rezolva orice problemă. Cât despre creştini, au o credinţă profundă pe care şi-o manifestă dinamic. Liturghiile sunt foarte animate, africanul participând trup şi suflet la această întâlnire cu Dumnezeu. Chiar dacă Liturghia durează două-trei ore, nu ai şanse să adormi.

Ce trebuie să facă un african care doreşte să devină creştin?

În această privinţă, Biserica are un sistem bine organizat, care, prin durata pregătirii, permite persoanei să fie deplin convinsă că doreşte să facă acest pas. Pregătirea începe cu un an de precatehumenat, în care persoana face primii paşi în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a vieţii creştine. Urmează trei ani de catehumenat în care pregătirea continuă, iar dacă dorinţa rămâne vie şi este manifestată prin prezenţa la Liturghia duminicală şi la formarea catehetică, catehumenul încheie această etapă printr-un examen serios, urmat de primirea Botezului şi a primei sfinte Împărtăşanii. Urmează alţi doi ani de cateheză, pentru a primi sacramentul Mirului.

Dar voi ce faceţi acolo?

După cum cred că vă amintiţi, două dintre noi suntem în Togo, într-un sat izolat, fără electricitate, situat la 70 km de capitală, Kouwe. Aici suntem educatoare la grădiniţa surorilor Providenţei. Grădiniţa s-a născut ca o continuare a centrului nutriţional la dispensarul aceloraşi surori. Pornind de la asigurarea unei mese zilnice pentru copiii subnutriţi care au fost recuperaţi de către surori şi care, reîntorşi în familie, redeveneau subnutriţi, s-a ajuns la o grădiniţă cu toate structurile necesare, care are 115 copii înscrişi. Problema era că educatoarele nu aveau pregătirea necesară. Noi ne aflăm acolo atât pentru copii cât şi pentru formarea personalului. Este o experienţă unică pentru noi, dar şi pentru cei de acolo. Depăşind momentele uneori mai dificile ale începutului, acum putem spune că există o colaborare armonioasă şi rodnică şi ne simţim ca într-o familie. Celelalte două suntem în Coasta de Fildeş într-un dispensar situat la periferia capitalei economice Abidjan. La Anonkoua-Koute lucrăm în dispensarul Surorilor Providenţei, un centru de sănătate construit în colaborare cu locuitorii satului. Dispensarul are mai multe secţii: pediatrie, consultaţii adulţi, consultaţii prenatale, maternitate, dermatologie, cardiologie etc. Bolnavii vin uneori de departe şi sunt atât de numeroşi încât, aproape zilnic, surorile sunt nevoite să îi refuze pe unii dintre ei, căci nu pot face faţă. Oricum primim aproximativ 600 de bolnavi pe zi. Bolile sunt dintre cele mai diverse şi destul de des ne confruntăm cu epidemii de holeră sau rujeolă, datorate ignoranţei şi sărăciei. Boala cea mai frecventă este malaria, care, dacă nu este tratată corect, poate duce la complicaţii grave. În ciuda volumului mare de muncă şi al programului încărcat, ne simţim foarte bine, lucrăm într-o atmosferă plăcută şi într-o colaborare armonioasă cu restul personalului, care abia aşteaptă să ne întoarcem. La sfârşitul săptămânii suntem implicate şi în cateheza cu copiii catehumeni, o altă sursă de bucurii.

Ce mesaj doriţi să transmiteţi?

Experienţa pe care o trăim este unică şi deosebit de frumoasă. Întotdeauna va fi nevoie de persoane dispuse să dea din puţinul pe care îl au celor mai săraci ca ei. Curaj, nu vă temeţi, africanii nu trăiesc în copaci!

Camelia Anton (Nisiporeşti)