Sunt pe picioarele mele

Îmi plac enorm de mult glumele de bun gust. Îmi place să le spun, dar să le şi ascult, îmbogăţindu-mi astfel colecţia cu altele noi, pe care la rândul meu să le folosesc în compania altora. Suntem oameni şi cred că o glumă bună prinde bine în orice împrejurare a vieţii. Aşa am prins una pe care odată, de mult, am văzut-o la televizor şi care suna cam aşa: "Tot spun unii că atunci când bei te doare ba stomacul, ba ficatul, ba faci nu ştiu ce complicaţii şi până la urmă «te duci». Dar eu, eu de când beau nu mai am nimic, nu mai am nici casă, nu mai am nici masă, soţia şi copiii m-au părăsit şi chiar că sunt pe punctul de «a pleca»." Ce să spun? Mi-a plăcut enorm de mult, dar dacă pe altele le spuneam imediat altora, aceasta m-a pus pe gânduri, pentru că eu însumi mă regăseam în această situaţie.

Am început să beau pentru prima dată înainte de armată. Îmi amintesc că în ziua dinaintea plecării spre locul unde aveam să-mi desfăşor stagiul militar m-am îmbătat pentru prima dată în viaţa mea. A fost oribil. Totul se învârtea în jurul meu. Nu ştiu de ce, dar mi se părea că toţi aveau ceva cu mine, inclusiv mama care îmi spunea mereu să merg să mă culc pentru că nu mai sunt eu însumi. Nu puteam să înţeleg, de ce să mă culc, dacă nu-mi era somn. Şi pentru că tot insista, i-am spus hotărât şi nervos să mă lase în pace, altfel... Aşa a decurs prima mea beţie şi să fiu sincer m-am simţit cel mai mare laş din lume. Cu toate acestea, nu m-am oprit aici. De multe ori, armata, timpul de după armată şi acum viaţa de familie nu au fost altceva decât treceri de la o beţie la alta. Cât eram necăsătorit, cel mai mult a suferit mama, iar acum, de când sunt căsătorit, au suferit soţia şi copiii. Nu suportam să aud din partea soţiei îndemnuri de genul: "Nu mai bea pentru că eşti o ruşine pentru copii, că te râde lumea, că nu mai avem cu ce să-i îmbrăcăm, că nu mai avem ce să le dăm de mâncare şi, mai ales, nu mai bea că o să te îmbolnăveşti într-o bună zi". Consideram că e viaţa mea şi că fac ce vreau cu ea. Este inutil să mai spun cât de violent am devenit şi ce imagine de om dur mi-am făcut printre prieteni şi mai ales printre vecini.

Cât priveşte biserica sau viaţa de rugăciune, eram convins că acestea sunt pentru oamenii care nu au ce face şi chiar mă irita faptul că mereu soţia şi copiii mei plecau acolo, iar seara îi auzeam rugându-se. Astăzi ştiu de ce au făcut-o, atunci nu ştiam şi nici nu voiam să ştiu. A venit însă acea zi, cu acea emisiune de divertisment de la televizor, cu acea glumă care m-a pătruns şi pentru care mai întâi am râs, dar care apoi m-a pus pe gânduri. Dacă aş fi continuat să beau în ritmul de până atunci, astăzi, chiar că nu aş mai fi avut nimic; poate nici sănătate, nici familie şi, ce este mai important, mi-aş fi pierdut chiar şi viaţa şi de ce nu, mântuirea. O clipă de răgaz, o glumă şi cu siguranţă rugăciunile soţiei şi ale copiilor m-au trezit la realitate. Şi câţi mai sunt astăzi cei care ar trebui să se trezească! Mă gândesc mereu cât de neinspirat am putut să fiu! Credeam că alcoolul îmi rezolvă toate problemele vieţii, dar mai mult mi le încurca. Sunt bune glumele, este bună insistenţa în rugăciune mai ales a celor care suferă din acest punct de vedere, dar mai bună este atitudinea de om vertical înaintea celorlalţi oameni şi a lui Dumnezeu. Fiţi bine dispuşi, dar nu beţi. Nu lăsaţi alcoolul să vă maltrateze familia. Nu are nimeni nici o vină. Tu, tu care eşti în cauză învaţă din experienţa mea, învaţă din greşelile tale. Cred că acum sunt şi eu pe picioarele mele şi ştiu ce spun.

Pagină realizată de pr. Felician Tiba