Mesaj de Sfânta Înviere 2001

Pace vouă!

Iubiţi fraţi şi surori,

Acest salut care i-a îmbucurat şi i-a liniştit pe apostoli în seara primei zile a săptămânii - după cum ne relatează evanghelistul Ioan - răsună fără întrerupere de 2000 de ani şi aduce neîncetat bucurie în sufletele ucenicilor şi ale oamenilor. Este salutul victoriei şi al speranţei, este garanţia încrederii în viaţă şi în bine. Este salutul celui care fusese mort şi a înviat, fusese pentru moment învins şi s-a întors între ai săi victorios. Este un salut dumnezeiesc încărcat de semnificaţii spirituale.

Cu acest salut doresc să vă întâmpin, preacucernici părinţi, venerate suflete consacrate, iubiţi tineri şi dragi credincioşi, în atmosfera pe care o întâmpinăm şi o trăim în acest prim an al noului mileniu, în ziua Învierii Domnului.

Este un semn îmbucurător şi promiţător şi de ce nu, un semn de speranţă nouă, ca la începutul celui de-al treilea mileniu creştinii de pe întregul pământ să celebreze Paştele la aceeaşi dată, ascultând parcă într-o simbioză binecuvântată anunţul îngerului şi salutul Celui Înviat - în aceeaşi oră şi cu aceeaşi forţă şi intensitate ca la începuturi, ca în prima zi după înviere, adresat tuturor apostolilor şi ucenicilor adunaţi la un loc: Pace vouă!

Era firesc ca toţi cei care-l cunoscuseră pe Învăţătorul lor, care-l ascultaseră, care îl văzuseră făcând atâta bine, să fie amărâţi, trişti, îngrijoraţi, pentru că răufăcătorii îl răstigniseră pe cruce şi acum se afla în mormânt. Erau şi ei oameni şi nu reuşiseră să pătrundă încă în adâncul misterului dumnezeiesc şi în planul cel veşnic al Tatălui. Încă nu primiseră lumină de sus.

Tocmai de aceea surpriza şi bucuria le-a cuprins întreaga fiinţă când l-au revăzut în mijlocul lor viu şi luminos spunându-le: "Pace vouă! De ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică atâtea îndoieli în inimile voastre. Vedeţi mâinile şi picioarele mele: eu însumi sunt, atingeţi-mă şi vedeţi!" (Lc 24,36).

Experienţa aceasta au făcut-o şi cei doi ucenici care plecau trişti din Ierusalim spre Emaus. Când Isus, necunoscut la început, s-a apropiat de ei, încet, încet au început să se lumineze şi, ascultând cuvintele din Scripturi şi participând la frângerea pâinii, l-au recunoscut şi s-au bucurat văzându-l pe Domnul (cf. Lc 24,13).

Experienţa aceasta trebuie să o facem şi noi, iar întâlnirea noastră cu Cel Înviat trebuie să ne influenţeze toată viaţa şi comportamentul nostru. De aici urmează să ne vină adevărata bucurie, adevărata tărie şi pacea adevărată.

Preacucernici părinţi, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

În scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, Sfântul Părinte ne încurajează să înaintăm în cunoaşterea misterului lui Cristos, pe care l-am descoperit pe parcursul marelui jubileu, şi împreună cu el să dăm dovadă de un nou dinamism în trăirea credinţei şi în mărturia iubirii.

Preocupaţi de o adevărată creştere în cunoaştere şi de o trăire cât mai adecvată cu alegerea şi misiunea pe care o avem de a fi creştini ai zilelor noastre şi ai noului mileniu, mă bucur să vă invit la o angajare nouă în a-l contempla pe Cristos cel suferind, de a-l urma pe drumul iubirii sale şi mai ales de a-l întâlni şi a-l descoperi pe drumul vieţii noastre creştineşti, pe drumul încercărilor şi al suferinţei, ca pe acela care a învins toate greutăţile, moartea şi păcatul şi este viu în mijlocul nostru, rămânând cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Dacă îl întâlnim pe el viu şi biruitor pe drumul vieţii pământeşti şi noi trebuie să ne îndreptăm către ceruri imediat la începutul acestui an, primul din cel de al treilea mileniu.

Noi, ca persoane particulare, ca Biserică locală, ce trebuie să facem pentru viaţa şi credinţa noastră?

Desigur, ne răspunde însuşi Isus: "Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Lc 9,23) şi "va avea lumina vieţii" (In 8,12), căci eu singur sunt "calea, adevărul şi viaţa" (cf. In 14,6).

Dragi fraţi şi surori,

Pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de rugăciune. Pentru a-l urma cu curaj şi a ne învrednici de pacea sa trebuie să i-o cerem. Prin rugăciune se dezvoltă dialogul cu Cristos şi tot prin ea noi devenim prietenii săi intimi, rămânem cu adevărat uniţi cu el şi el cu noi (cf. In 15,4).

Pentru a descoperi adevăratul drum pe care trebuie să mergem, mai întâi trebuie să ne rugăm şi să ne lăsăm pătrunşi de spiritul său, să-l ascultăm cum l-au ascultat cei doi ucenici în drum spre Emaus, să ne lăsăm invitaţi la ospăţul euharistic, la frângerea pâinii şi el ni se va descoperi cu adevărat, ne va învrednici de pacea şi mântuirea sa (cf. Lc 24,13-36).

Amintesc şi cu această scrisoare pastorală că intenţia noastră este să declarăm cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar în cursul acestui an, un timp forte pentru drumul nostru de credinţă, un sinod diecezan, care să ne arate mai bine şi mai clar ce trebuie să facem în credinţa noastră şi în urmarea lui Cristos.

Până la acest moment solemn, încredinţez gândul meu şi al nostru rugăciunii tuturor preoţilor, tuturor sufletelor consacrate şi mai ales bunilor şi vrednicilor creştini care formează împreună cu noi poporul cel binecuvântat al Diecezei de Iaşi.

Cu speranţa că acest timp sfânt al Paştelui va fi o binefăcătoare întâlnire cu Cristos care a învins moartea, împreună cu episcopul nostru auxiliar Aurel şi cu toţi colaboratorii de la Iaşi, vă întâmpin cu o îmbrăţişare sfântă şi cu dorinţa lui Isus şi salutul său ceresc:

Pace vouă! Sărbători fericite!

Petru Gherghel, episcop de Iaşi