La zece ani...

Interviu cu Mons. Anton Coşa

Cei aproape 20.000 de credincioşi din Republica Moldova sunt păstoriţi de Preasfinţitul Anton Coşa. Administrator apostolic "ad nutum Sanctae Sedis" pentru Administratura Apostolică de Moldova din 28 octombrie 1993, a fost numit episcop titular de Pesto

la 30 octombrie 1999 şi sfinţit episcop la 6 ianuarie 2000. La 10 decembrie 2000 s-au împlinit 10 ani de când Excelenţa sa lucrează în acest teritoriu. Cu această ocazie, luni, 11 decembrie, PSPetru Gherghel, împreună cu pr. Petru Beşleagă, pr. Iosif Răchiteanu, pr. Iulian Kropp, pr. Petru Gabor, pr. Cornel Cadar, pr. Anton Câtea şi pr. Anton Farcaş au participat la o sfântă Liturghie la Chişinău pentru a mulţumi Domnului pentru darurile primite împreună cu păstorul locului. În timpul acestei vizite s-au depănat amintiri, s-au vizitat diferite biserici şi case din Chişinău, Stăuceni, Grigorovka, Bălţi şi Stârcea. Poate cel mai impresionant lucru a fost amintirea preoţilor dinainte care n-aveau voie să părăsească Chişinăul, şi care totuşi plecau pe ascuns pentru a-i întâlni pe credincioşii din celelalte comunităţi. Uneori în comunităţile mai îndepărtate, pentru a nu uita de identitatea lor, oamenii aşezau hainele de preot pe altar şi recitau Liturghia din carte. Multe biserici deveniseră muzee, săli de cinematograf, magazii de cereale sau altceva. Tocmai atunci când puţini se aşteptau, Dumnezeu a făcut minunea: a adus libertatea.

- Zece ani de prezenţă în Republica Moldova. Povestiţi câte ceva despre începuturile activităţii Excelenţei voastre în această zonă.
Am avut ocazia de nenumărate ori să privesc îndărăt, spre trecutul meu apropiat. Vrând, nevrând, aproape mereu, gândurile mă poartă pe acelaşi drum în care predomină amintirile începutului: primele zile, primul an, primele bucurii şi primele greutăţi. Nu le pot uita pentru că ele s-au cuibărit definitiv în destinul meu, au fost momentele care au decis definitiv în sufletul meu de preot tânăr măsura dăruirii şi specificul vocaţiei mele; în ele regăsesc uşor "da-ul" meu total şi definitiv spus lui Dumnezeu, cel care cheamă pe toţi şi propune fiecăruia planul său personal de iubire. Mă revăd ca în ceaţă în dimineaţa de 10 decembrie 1990, înghesuit pe bancheta din spate în microbuzul Episcopiei de Iaşi, în compania Preasfinţitului Petru Gherghel şi a altor trei distinşi preoţi ai diecezei. În faţa mea se afla o poartă grea şi imensă în spatele căreia începea URSS. Simbolurile de stat, uniformele grănicerilor, limba folosită, feţele lor aspre, maşinile, banii schimbaţi, toate vorbeau despre o realitate ce o cunoşteam doar din auzite şi nu-mi părea deloc atrăgătoare. Ajunşi la destinaţie, ne-a întâmpinat cu o faţă veselă gazda noastră, pr. Anton Aglonietis, cel care avea să-mi fie pentru mai mult de o jumătate de an paroh.

- Ce înseamnă zece ani de activitate?
În contactul cu autorităţile am devenit foarte curând "purtătorul de cuvânt" al Bisericii Catolice. Deşi cei mai mulţi vorbeau foarte stricat româneşte, totuşi peste tot se cerea limba de stat. Destul de repede, oamenii au început să se apropie şi să se deschidă. Curând am descoperit că mulţi credincioşi vorbeau şi limba română.
De cele mai multe ori îmi pregăteam personal de mâncare. Nu pot uita câteva bunicuţe care mereu se ocupau ca mie să nu-mi lipsească mâncarea, mai ales după ce m-am mutat cu locuinţa în turnul bisericii.

O experienţă unică am avut ca profesor de italiană, istoria religiilor şi istoria artei la Liceul "Mircea Eliade". Aveam 22 de ore pe săptămână, în fiecare zi de dimineaţă până la prânz eram "deliciul" copiilor. Îmi amintesc că printre copii se afla şi fiica scriitorului Nicolae Dabija. Într-o zi m-a întrebat: "Ce le faceţi copiilor că abia aşteaptă ziua când au ore cu dumneavoastră?" Îmi plăcea să lucrez cu copiii şi paralel munca mea era şi un apostolat. Copiii ascultau cu mult interes tot ceea ce le povesteam.
Părintele paroh a trebuit să plece într-o altă zonă. A trebuit să muncesc mai mult pentru a mă obişnui cu situaţia. Responsabilitatea directă m-a făcut să mă mobilizez şi să cer ajutor de la unele persoane laice. Am început să colind ţara pentru a căuta comunităţile de care auzeam că ar exista. Un efect extraordinar a produs venirea a noi preoţi chemaţi în ajutorul activităţii pastorale. Rezultatele muncii noastre au crescut proporţional. Biserica, centrul activităţilor noastre pastorale, a devenit neîncăpătoare.

- Ce au însemnat zilele de 10 şi 11 decembrie 2000?
Astăzi, la 10 ani, privesc toate acestea cu o imensă recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi aceia pe care dânsul i-a ales să devină instrumentele providenţei sale în această ţară. Am voit să evidenţiez rolul extraordinar în acest plan divin pe care l-a avut Dieceza de Iaşi şi, îndeosebi, episcopul ei, Mons. Petru Gherghel. M-a bucurat enorm faptul că, acceptând invitaţia, dânsul a celebrat Liturghia de mulţumire, iar în cadrul omiliei a evidenţiat în acelaşi mod prioritatea providenţei în toată această aventură de necrezut, şi curajul tuturor celor care au fost aleşi să fie instrumentele sale. Dumnezeu să-l răsplătească pentru tot ceea ce a făcut pentru noi! Printre preoţii Diecezei de Iaşi care l-au însoţit pe episcopul lor, se aflau şi cei doi "reîmpatriaţi", pionieri de nădejde, pr. Iulian Kropp şi pr. Iosif Răchiteanu. Le-am mulţumit de atâtea ori fiecăruia pentru zelul lor în perioada în care m-au ajutat, dar acum profit din nou şi le transmit sincerele mele mulţumiri. Credincioşii s-au bucurat nespus de mult de această reîntâlnire de suflet şi însăşi prezenţa lor destul de numeroasă a fost un răspuns concret de iubire faţă de înalţii noştri oaspeţi.
Această întâlnire a fost şi o ocazie de a vizita şi celelalte parohii unde actualmente activează preoţi ai Diecezei de Iaşi. Cu siguranţă că această atenţie a episcopului a fost ca o încurajare pentru pr. Ştefan Socaciu de la Grigorovka şi pentru pr. Stanislav Cucharec de la Stârcea.

- Care este starea Administraturii de Moldova la ora actuală?
Astăzi, la 10 ani de activitate în Republica Moldova, la 7 ani de la înfiinţarea Administraturii, situaţia se prezintă astfel: 16 preoţi, 26 de surori din 6 congregaţii, 14 seminarişti, 10 parohii, 7 filiale, un Caritas Naţional cu filiale în toate parohiile, un Institut Catehetic şi Revista "Providenţa divină". Aduc o sinceră mulţumire tuturor persoanelor din Dieceza de Iaşi care au fost alături de mine în toţi aceşti ani cu rugăciunea sau ajutorul lor material.

A consemnat pr. Cornel Cadar